sâmbătă, 7 mai 2011

Piotr Ilici Ceaikovski

Piotr Ilici Ceaikovski, (n. 25 aprilie, pe stil nou 7 mai 1840, Kamsko-Wotkinski Sawod, azi oraşul Ceaikovski - d. 25 octombrie, pe stil nou 6 noiembrie 1893, Sankt Petersburg) a fost un compozitor rus

A fost al doilea fiu născut într-o familie burgheză. Tatăl său, inginer de mine, şi mama sa, de origine franceză, se hotărâseră să-l îndrume pe tânărul Piotr să urmeze studii de drept. Cu toate acestea, de la vârsta de 5 ani, el a început să studieze pianul. În anul 1854 a murit mama sa, fapt ce i-a pricinuit o adâncă tristeţe.
A urmat colegiul de jurisprudenţă, a luat diploma în drept şi s-a angajat ca secretar la Ministerul Justiţiei. În acelaşi timp, se ocupa de muzică, în calitate de amator. Munca sa la minister nu-i stârnea nici un interes, motiv pentru care i-a scris surorii sale "au făcut din mine un funcţionar, şi încă unul prost". În fine, în 1863, împotriva hotărârii familiei, părăseşte slujba de la minister şi începe să studieze muzica cu Anton Rubinstein.
În 1866, după ce a terminat studiile de muzică, Nikolai Rubinstein, fratele lui Anton, i-a oferit postul de profesor de teorie muzicală la proaspăt înfiinţatul Conservator din Moscova, post pe care l-a ocupat până în 1878. În această periodă a compus Simfonia nr.1 în sol minor, op. 13 („Vise de iarnă”). S-a împrietenit cu mai mulţi membri din grupul celor cinci compozitori ruşi, astfel că dedică uvertura fantezie "Romeo şi Julieta" fondatorului grupului, Mili Balakirev.
În vara anului 1872 compune Simfonia a 2-a în do minor (numită şi "Mica Simfonie Rusă", "Mica Rusie" sau "Ucraina") op.17, pe teme ucrainiene şi ruseşti, iar în iarna anului 1874 dă prima reprezentaţie cu un concert de pian. În vara anului 1875 compune Simfonia a 3-a.

În anul 1876 se întâleşte cu Nadedja von Meck, o mare admiratoare a sa, care timp de 13 ani îi va vărsa o pensie alimentară de 6.000 de ruble pe an, fapt care i-a îmbunătăţit simţitor situaţia materială, dar relaţiile lor erau "strict epistolare". Simfonia a 4-a, în la minor, op. 36, compusă în 1877, îi este dedicată doamnei von Meck.
În luna iulie a anului 1877, Ceaikovski va trăi unul din episoadele cele mai nefericite ale vieţii sale. Pentru a pune capăt speculaţiilor privind homosexualitatea sa, se căsătorşte cu Antonia Milioukova, o fostă elevă a sa, care nutrea o reală pasiune pentru el. Căsătoria a fost un eşec deplin. Nemaiputând să suporte prezenţa soţiei sale, Ceaikovski încearcă să se sinucidă, prin încercarea de a se îmbolnăvi de pneumonie. Scurt timp după aceea se desparte de Antonia.

Compune primul său balet, în 4 acte, "Lacul lebedelor" (libretul de V. Beghicev şi V. Geltzer). Premiera a vut loc la Sankt Petersburg, la „Teatrul Mariinski”, pe 15 ianuarie 1895, dar a fost un eşec, datorită unei puneri în scenă nepotrivite. Abia peste 30 de ani a fost definitivată trama baletului. Compune şi o operă, Evgheni Oneghin, libretul fiind extras dintr-un roman de Aleksandr Puşkin.
Spre 1880 reputaţia lui Ceaikovski creşte considerabil în Rusia, numele său începând să fie cunoscut şi în străinătate, în urma unor călătorii întreprinse în acel an. Cu această ocazie se întâlneşte cu marii compozitori ai vremii Johannes Brahms şi Antonín Dvořák.
Perioada petrecută în Italia i-a inspirat mai multe piese muzicale, între care şi Capriccio italian op.45. Tot în 1880 a compus şi Serenada pentru orchestră de coarde op.48 şi Uvertura solemnă “Anul 1812” op.49.
Un an mai târziu, moare marele său prieten Nikolai Rubinstein. Puternic afectat, Ceaikovski compune minunatul Trio pentru pian "În amintirea unui mare artist", dedicată defunctului său prieten.
În 1885 compune Simfonia “Manfred” op.58, după Byron. Urmează în anul 1888 Simfonia a 5-a în mi minor op.64, apoi, în 1889, al doilea balet al său, Frumoasa din pădurea adormită, un balet-feerie în trei acte cu prolog pe libret de I. Vsevolojski şi Marius Petipa după povestea lui Charles Perault, în coregrafia lui Marius Petipa. Premiera a avut loc pe 3 ianuarie 1890 la „Teatrul Mariinski” din Sankt-Petersburg şi a fost un adevărat triumf.
În 1890 a compus o operă în trei acte, cu şapte tablouri, pe un libret inspirat de o nuvelă de Aleksandr Puşkin: Dama de pică.
În anul 1890, Nadedja von Meck întrerupe finanţarea lui Ceaikovski. Motivul oficial constă în "probleme financiare". Se pare însă că adevăratul motiv consta în faptul că a aflat de homosexualitatea compozitorului, moment în care, profund şocată, a întrerupt brusc corespondenţa cu el. Se mai spune că ea avea în plan să o mărite pe una din fiicele sale cu Ceaikovski, proiect incompatibil cu tendinţele sexuale ale acestuia.
Acest episod a fost o grea lovitură pentru Ceaikovski. În 1891 a întreprins o călătorie în Statele Unite ale Americii. Acolo îşi dirijează lucrările cu ocazia inaugurării sălii de concete Carnegie Hall, şi are un succes remarcabil.
În anul 1892 termină al treilea balet al său, în două acte, Spărgătorul de nuci, după basmul „Spărgătorul de nuci şi regele şoarecilor” de E. T. A. Hoffmann care, în mod surprinzător, nu are succesul scontat. Abia peste câteva decenii obţine succesul pe care îl merită, fiind în prezent unul din baletele cele mai frecvent reprezentate şi apreciate de public.
Pe data de 6 noiembrie 1893, la nouă zile după ce a terminat Simfonia a 6-a în si minor "Patetica" op.74, Ceaikovski moare de holeră pentru că a băut apă nesterilizată din râul Neva. Acesta este motivul oficial. Unii cred că actul a fost deliberat, deci o sinucidere, după ce a fost descoperită relaţia homosexuală pe care o avea cu nepotul unui nobil rus. Indiferent de motivul real, a beneficiat de funeralii naţionale, la care au luat parte aproape 8.000 de persoane, fiind înmormântat la mănăstirea Alexandr Nevsky din Sankt Petersburg.


Tcaikovski - Serenade Valse
 
 Asculta  mai multe  audio   clasica

Ceaikovski - Lacul Lebedelor
 
 Asculta  mai multe  audio   clasica





Yuri Klapoukh


Yuri Klapoukh s-a născut în 1963.
A absolvit Institutul de pictură de la Moscova VISurikov în 1993.
Profesional s-a angajat în pictura de 15 de ani.
Temele sale preferate sunt: peisajul rusesc, portretul clasic şi scenele vieţii rurale.
Participa in grup la expozitii şi are si multe expozitii personale.
Tablourile sale sunt in colectii particulare din SUA, Cehia, Polonia, Austria, Republica Africa de Sud şi Germania.


vineri, 6 mai 2011

Gil Dobrica


Gil Dobrică (n. 14 februarie 1946, com. Dăbuleni; d. 17 aprilie 2007, Craiova) A fost un solist vocal de muzică pop-rock, soul şi rhythm and blues din România. A avut în repertoriu melodii proprii şi preluări după piese celebre semnate Ray Charles (al cărui fan declarat a fost) şi alţi artişti de gen.
S-a născut la ţara, în comuna Dăbuleni, judeţul Dolj, într-o familie cu nouă copii, Gil fiind cel mai mic. La 14 ani şi-a luat fratele cel mare şi a plecat la Craiova, la şcoala de meserii, unde a devenit strungar. A colindat toată ţara cu Cenaclul Flacara şi cu „Serbarile Scanteii Tineretului“. Un coleg de muncă era un mare iubitor de muzica neagră şi i-a insuflat viitorului solist pasiunea pentru Ray Charles, care a devenit în scurt timp idolul său. Gil a început să cânte piese rock şi soul de la 17 ani: cânta pentru studenţi, pe gratis, la Clubul Uzinei „7 noiembrie“ şi iî detrona pe cei care cântau jazz, swing, foxtrot.
Cînta piese din repertoriul unor artisti precum Aretha Franklin, Otis Redding, Arthur Conley, Little Richard, Hendrix, Beatles, Rolling Stones, fapt ce-i va atrage mare popularitate. Se stinge din viaţă la vârsta de 61 de ani, după o grea suferinţă. Înca din toamna anului 2006, cunoscutul cântareţ suferea de gută cronică, de ciroză, dar şi de pneumonie.
A debutat în 1963, la Casa de cultură a Sindicatelor din Craiova, activează în diferite trupe: 13 Carate, din 1967 cu formaţia Dacii. În anii 1970, Gil, la îndemnul unor prieteni de la Conservator, a lăsat Craiova pentru Capitală. A locuit cu gazda, banii nu-i ajungeau niciodată, Gil Dobrica a avut foarte puţine aparitii televizate, Primul pas important pentru Dobrica in Bucuresti a fost cand s-a angajat la barul Atlantic, la Athéné Palace, la Continental. Fiecare bar avea balet, orchestra, se cântă in engleza, pe viu, fără instrumente electronice. Tot in 1970 colaborează cu grupul Sfinx, iar doi ani mai tarziu cu Rosu si Negru. Apare in spectacole de muzica si poezie, la Teatrul Municipal "Lucia Sturza-Bulandra" (alaturi de Florian Pittiş, Ion Caramitru s.a.). In 1979 i se ofera o aparitie cinematografica in filmul "Nea Mărin miliardar" in regia lui Sergiu Nicolaescu, si debuteaza discografic cu "Hai acasa" pe disc EP de 45 de turatii. Piesa este un cover dupa John Denver - "Take Me Home, Country Roads" (1971).
Adaptări după Ray Charles, Percy Sledge sau celebrele sale cover-uri : "Rugă pentru parinţi" si "Ordinea de zi", sunt mari succese in perioada respectiva. In anii 1980, casa de discuri Electrecord ii editeaza solistului un single si trei LP-uri, o parte din acestea fiind recent reeditate pe CD.
Cantecele din video:
1.Hai acasa;2.Revino;3.Unde a fost visul;4.Banalitate


Conacul Bellu


Conacul Bellu - un exemplu de conservare şi valorificare monumentală
 Conacul Bellu din Urlaţi ar merita să fie mai bine cunoscut. Are toate datele unui succes muzeal: o arhitectură care nu poate lăsa rece pe nimeni, oricât de neavenit ar fi, o colecţie de obiecte de artă şi mobilier impresionantă prin diversitate şi calitate, un personal calificat şi profesionist, materiale de informare etc. Dar are, zic eu, şi un mare ghinion: acela de a fi amplasat într-o zonă deloc turistică. Practic, nu prea ai cum să dai de el întâmplător: dacă nu te duci special la Urlaţi ca să-l vezi, nici că îl vei vedea vreodată. Ca necunoscător în ale arhitecturii tradiţionale, eu am aflat de acest conac abia recent, răsfoind cărţile lui Ghika-Budesti, Grigore Ionescu, Corina Nicolescu şi ale altora, unde însă nu am găsit decât cel mult câte o fotografie alb-negru. Pare ceva frumos, mi-am zis, o mai fi existând? O scurtă incursiune pe net mi-a confirmat că da. Şi cum întâmplarea a făcut să am un drum prin zona Ploiestiului, m-am abătut spre Urlaţi. Pentru cine nu ştie, la Urlaţi se ajunge din şoseaua Ploiesti-Buzau, prin localitatea Albeşti-Paleologu, din care se face un drum de vreo 6 km până la Urlaţi. Ajunşi acolo, trebuie să întrebaţi de conac, că nu sunt indicatoare. Conacul e undeva pe o colină împădurită, la care se ajunge pe nişte străduţe lăturalnice (adresa exactă: Str. Orzoaia de Sus, nr. 2., telefon 0244 271721, program de vizitare 9-17, luni închis). Despre istoria sa nu v-aş spune decât că a aparţinut unei familii de aromâni, originari din Pindu Macedoniei, stabiliţi la noi prin anii 1780. În Valahia, familia Bellu a făcut averi şi s-a înrudit cu mari familii boiereşti autohtone. Alexandru Bellu (1850-1921), unul dintre ultimii membri importanţi ai acestei familii, a fost un om de cultură, avocat, numismat şi fotograf - unul din precursorii artei fotografice romaneşti (fotografiile sale cu ţărani români au fost reproduse în albumul "La Roumanie en images", apărut la Paris, în 1919). Oricum, ceva articole sunt pe net, din păcate nu şi o pagină oficială a Muzeului Conacul Bellu. Şi acum, pozele. Din păcate, numai din exterior, că în interior nu era voie.



IOANA RADU

Ioana Radu (n. 17 februarie 1917 — d. 18 septembrie 1990) a fost o cântăreaţă română de muzică populară şi romanţe. A fost sora cântăreţei Mia Braia.

Pe numele adevărat Eugenia (Jana) Braia, studiază la Liceul „Elena Cuza” din Craiova, unde profesoara de muzică, Elena Simionescu, îi cultivă dragostea pentru cântecul lăutăresc şi mai ales pentru romanţă. După un periplu la Calafat şi Corabia, în 1936, din cauza situaţiei financiare precare, şi-a părăsit soţul stabilindu-se la Bucureşti. După câteva înregistrări la Radio, la propunerea dirijorului Alfred Alessandrescu, participă, şi se califică – alături de Rodica Bujor (Eugenia Nedelea) – la concursul de muzică populară organizat de Radio, la care erau înscrişi peste 800 de interpreţi, cu numele de artistă Ioana Radu, pe care i-l dă compozitorul Ion Filionescu.

În 1947, la sărbătorirea a 40 de ani de carieră a compozitorului Grigoraş Dinicu, la Ateneul Român, a cântat împreună cu Maria Tănase, Rodica Bujor, Fănică Luca şi Ion Luican, având drept acompaniament Orchestra „Barbu Lăutaru”, dirijată de Nicu Stănescu. Ulterior, a fost angajată la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase”, unde cânta şi Maria Tănase, iar apoi la Circul de Stat.

Considerată cea mai importantă cântăreaţă de romanţe, a interpretat o serie de piese compuse special pentru ea: Am început să-mbătrânesc, Aş vrea iar anii tinereţii (Henry Mălineanu), Mi-e dor (N. Danielescu) sau La umbra nucului bătrân (Ionel Fernic). Într-un turneu, pe şoseaua Orşova-Caransebeş, autobuzul care transporta artiştii a fost implicat într-un accident de circulaţie, Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pe viaţă.

Spectacolele de adio, de retragere din viaţa muzicală le-a dat în Timişoara, Arad şi Cluj-Napoca, pe stadioane, datorită mulţimii oamenilor care doreau să fie alături de marea artistă. A participat la mai multe ediţii ale Festivalului Naţional de Romanţe „Crizantema de Aur”, de la Târgovişte. În 1986 Ion Popescu-Gopo a inclus-o în documentarul Bucureştiul ieri, Bucureştiul azi, Bucureştiul mâine. Această „redutabilă ambasadoare a cântecului românesc” mărturisea: „pentru mine romanţa este raţiunea de a fi! Am iubit-o, am cântat-o, am adunat-o şi am risipit-o”.



O enigma istorica: romanizarea


 Istoria noastra este plina de intrebari si umbre, carora cercetatorii refuza sa le dea contur. Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte incomod: se vorbeste cu convingere numai despre rezultatele sale - limba si poporul roman -, dar daca vrem sa cercetam felul in care dacii au fost romanizati, ne prabusim in cea mai adanca gaura neagra a istoriei noastre.
Cercetatorii au incercat sa explice in fel si chip cum a fost posibil acest lucru, si au ajuns la concluzia ca a avut loc o romanizare intensa si organizata. Ca a fost organizata, nu au nici o dovada. Ca a fost intensa, nici atat. Parghiile acestei romanizari au fost: colonizarea masiva, numarul mare de militari adusi in Dacia, deoarece era o provincie de granita, implementarea sistemului de invatamant roman, raspandirea cultelor religioase din imperiu in defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei retele dense de comunicatii, relatiile economice stranse dintre autohtoni si noii veniti, acordarea de drepturi politice si chiar a cetateniei romane, raspandirea latinei prin intermediul crestinismului popular. Luate la rand, nici una din aceste "parghii" nu convinge, si nici puse toate laolalta. Colonizari masive, drumuri si scoli s-au facut si in alte provincii, in masura mult mai mare si pe perioade mult mai lungi, fara ca aceasta sa influenteze sortii romanizarii. Comercianti au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe in alte parti decat in Dacia. E cu totul absurd sa ne imaginam ca au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult intre colonistii romani care le-au adus. Iar crestinismul nu a putut juca un rol capital in raspandirea latinei, caci nu avea cum sa patrunda in sec. Ii-Iii in Dacia. Problema consta in abordarea modalitatii in care dacii au fost romanizati, si anume - se considera ca toti dacii au intrat in contact cu structurile romane, cand firesc este sa presupunem ca oamenii simpli au ramas la gospodariile si stanile lor, vorbind in continuare in limba lor. Romanii erau grupati in orasele nou construite, putini au fost cei care s-au integrat in lumea rurala.
 Cum se paraseste o limba Lingvistii (si, inaintea lor, unii nespecialisti) ne-au invatat ca dacii si-au parasit limba repede, ca au renuntat la doinele si vorbele lor de alint, la povestile si ghicitorile lor stramosesti, in favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii sa-si paraseasca limba atat de repede, iar dupa retragerea romanilor, sa continue sa foloseasca limba dusmanului, in loc sa revina la limba lor materna? Pentru cei mai multi specialisti, fie chiar purtatori ai titlului de academician, nu mai conteaza procesul, important este doar rezultatul. Si totusi, nu putini au fost aceia care au intuit dificultatile demonstrarii romanizarii. Ideea ca dacii au renuntat la limba lor intr-un interval foarte scurt, desi nu au fost constransi sa o faca, pluteste in apele tulburi ale lipsei de logica. Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. In aceste conditii, singura formula decenta este cea a lui Gh. Bratianu, preluata de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigma si un miracol istoric.
Pentru a explica romanizarea atat de rapida, Iorga si Parvan admiteau ca a existat o faza pregatitoare, inainte de razboaiele cu romanii, in care dacii au luat contact masiv cu civilizatia romanilor si cu limba latina. Este vorba de comercianti, meseriasi si alte categorii de vorbitori de latina, care au ajuns in Dacia inaintea lui Traian. Si totusi, oricat de multi latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd sa ne imaginam ca vreunui dac i-a venit ideea sa-si lase limba, pentru a o invata pe a strainului, exceptie facand eventualele casatorii mixte. Cateva cuvinte latinesti vor fi invatat si autohtonii, pentru a se intelege cu acesti oaspeti. Dar pana la a presupune ca o mana de mestesugari si negustori au pregatit romanizarea, e cale lunga si intunecata.
Cum se paraseste o limba in favoarea alteia? Printr-un proces complex si de lunga durata, care cunoaste cel putin trei faze. Intr-o prima faza, autohtonii continua sa vorbeasca in limba lor, dar sunt capabili sa converseze si in cea de-a doua limba, sa vorbeasca bine cea de-a doua limba, iar uneori introduc cuvinte si fara sa o stapaneasca la perfectie. Este vorba de cuvinte si expresii putine, necesare unui minimum de comunicare. In cea de-a doua faza, autohtonii ajung tipare din limba materna in cea straina. Dar oricat de bine s-ar fi ajuns la stapanirea limbii straine, tot limba materna predomina, mai ales in mediul femeilor, care isi cresteau si educau copiii in limba stramoseasca, barbatii find cei care intrau in contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. In sfarsit, in faza a treia, se ajunge la renuntarea definitiva la limba materna in favoarea limbii straine.
Aplicand principiul la societatea dacica, ar trebui sa admitem ca dupa circa un secol si jumatate, romanizarea a fost ireversibila, dacii au renuntat la limba lor, iar femeile dace si-au crescut pruncii in limba ocupantului, desi nu putem sti cate femei au fost bucuroase sa se marite cu ucigasii sotilor lor. Dar, cu toate acestea, timpul a fost atat de scurt, incat procesul, cu toate fazele sale peste care nu se poate sari, este foarte dificil de imaginat.
Talmaciul dacilor La toate dificultatile enuntate mai sus, se mai adauga una, aceea a numarului dacilor "interesati" in a-si abandona limba si a o inlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesati dacii din armata, cei care intrau in contact cu administratia si chiar obtineau posturi in structurile noii provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau in preajma oraselor si a castrelor si le deserveau. N-au fost interesati, ci, din contra, cu siguranta inversunati impotriva romanizarii, taranii din satele mai retrase, de munte, aflati mai departe de orase si castre, oamenii simpli din diverse categorii, care nu urmareau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune ca, in momentul retragerii romanilor, dupa o suta si ceva de ani, o anumita parte a populatiei din Dacia vorbea perfect latineste (e vorba, desigur, de latina vulgara, nu de cea literara). Insa cel mai mare procent din populatia dacica de rand din provincie nu renuntase definitiv la limba sa. O inscriptie de la inceputul sec. Iii, din vremea lui Caracalla, nu cu mult inainte de abandonarea Daciei, pomeneste de existenta in armata romana a unui interpres dacorum, adica "translator al dacilor", prin intermediul caruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii si lingvistii nostri o ignora, pentru ca le incurca planurile, sau sustin ca e vorba de negocierile cu dacii liberi. Oricum, ramane ideea ca macar uneori, romanii aveau nevoie de traducatori ca sa-i inteleaga pe daci.
 Retragerea romanilor si urmarile ei Ca si cum lucrurile nu ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit sa rezolve enigma, nu a facut decat sa o adanceasca. A vorbi latineste dupa ce provincia a fost abandonata de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar daca era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logica. Cum cei mai multi daci ajunsesera pana cel mult in faza a doua, cea in care vorbeau ambele limbi, fara a-si fi abandonat limba stramoseasca, logica ne indeamna sa presupunem ca, odata cu echilibrarea provinciei, limba materna ar fi trebuit sa recastige terenul pierdut, iar dacii sa renunte treptat la bilingvismul daco-roman si sa vorbeasca doar in limba lor. Dar nu! Conform istoricilor, dupa retragerea aureliana, limba latina s-a "consolidat" in mod misterios, iar procesul romanizarii a continuat vertiginos, manat de un mecanism necunoscut. In concluzie, daca procesul romanizarii este o mare enigma, pastrarea romanitatii lingvistice dupa redobandirea libertatii este un mister si mai tulburator. 
Arheologii nu se inteleg la acest capitol cu lingvistii: in vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, sa persiste si sa se intareasca, cultura materiala dacica cunoaste, in fosta provincie, in secolele V-Vi, un reviriment spectaculos: ceramica dacica, riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum in regres evident. Cine alimenta aceasta cultura materiala?

Au fost romanizati dacii liberi? Si pentru ca cele infatisate mai sus nu reprezinta decat o mica parte dintr-o mare enigma, sa formulam intrebarea cea mai grea, pe care astazi nici un istoric sau lingvist nu ar vrea sa o auda: ce s-a intamplat cu dacii liberi? Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub numele de daci mari, iar in Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit in mai multe valuri in fosta provincie, contribuind la... romanizare! Cel putin asa sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile carora romanii nu au pus piciorul niciodata, si a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de... limba latina! Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea, cat si de dupa revolutie, s-a straduit sa argumenteze felul in care dacii liberi s-au romanizat: caci nu incape indoiala, spun specialistii, ca acestia au fost romanizati. Cum? Au intrat, treptat-treptat, in raza de influenta a romanilor. Si desi romanii n-au ajuns pana la ei, decat printr-o mana de negustori de oale, si desi nu existau mijloace de comunicare in masa, dacii liberi, puternic impresionati de maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au inlocuit-o cu limba latina, printr-un misterios proces de telepatie in masa.
 dialecte. E de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se inteleg cu cei din sud decat prin intermediul limbii literare, atat sunt de diferite intre ele dialectele italienesti. Un sicilian si un lombard vorbesc practic doua limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte reclama, in ultimul timp, statutul de limba independenta, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba romana. Daca, insa, privim in urma, orizontul se incetoseaza: in provincia Dacia, unde istoricii spun ca a avut loc o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decat in teritoriul dacilor liberi, Moldova si Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se impuna si unde limba daca a continuat sa existe. Cu alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut intelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand vorbesc de aparitia graiurilor, nu se intorc in timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat o romana comuna unitara, pe care au numit-o si protoromana. Insa nimeni nu se intreaba cum de aceasta protoromana a fost atat de unitara in toate regiunile tarii, in conditiile in care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze lingvistic cu totul altfel decat cele neromanizate. Cum e posibil ca in Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait in libertate, sa se vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a avut loc o intensa romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci doar o serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?

Scoala Ardeleana si baroana Nicholson Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara nu se indoieste de faptul ca limba romana e limba romanica. Totusi, insistenta cu care continuam sa clamam originea latina a limbii romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a mutat in laboratoare de neuro- si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa fie un capitol incheiat inca din secolul Xix, denota o nesiguranta, o teama. Daca lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am incheia acest capitol si ne-am apuca de lingvistica computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingvistii nostri poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe Hasdeu) ale "doctorilor ardeleni" care i-au expulzat pe daci din istorie. In sec. Xviii, cand in Ardeal romanii erau o natiune "tolerata", in vreme ce maghiarii, secuii si sasii isi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era necesara gasirea unei origini nobile si pentru ardeleni. Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian si celebra incheiere "noi de la Ram ne tragem". Acest purism extrem a avut ecouri lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de absurda frustrare a intelectualului roman, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei natiuni "tolerate" in Europa, duce, in plin secol Xxi, la un extremism care nu are legatura cu stiinta: dacii sunt alungati din manuale, cucerirea Daciei este aniversata cu fast, formarea limbii romane si a poporului roman sunt pecetluite de dogme. Totul de dragul de a fi mai europeni decat celebra baroneasa Nicholson. 

Istorie si politica Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii. Istoricii ne invata ca suntem mai europeni daca ii proslavim pe cuceritorii romani si exageram mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborat din copac si ne-au adus in Europa. Cam asa rezulta din programul manifestarii Dacia Provincia Augusti, organizat in aceasta toamna de Muzeul National de Istorie a Romaniei, in parteneriat cu Ministerul Culturii si cu Rosia Montana - Gold Corporation: "Aceasta incorporare a Daciei in hotarele Imperiului Roman marcheaza prima incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in spatiul unei civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un moment important pentru istoria noastra, o prima "integrare" in Europa." Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea sa. Dand Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit o civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar mostenirea lor in Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este aproape nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma lor, au venit migratorii, iar in urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu in care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu nimic mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument politic din aceasta romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca am baut laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea originii romane are infatisarea unui penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am putea intra in Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra, cu daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau in nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jeneaza la auzul cuvantului "dac", ca si cum dacii ar fi ruda de la tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. Asta inseamna ca ne e rusine cu toti taranii nostri, care astazi inca se mai imbraca, la sarbatori, cu portul pe care il au dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu doinele si obiceiurile lor, cu toata traditia noastra ancestrala!
 Mecanismul este vechi. Cat am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am distantat politic de Rusia, am rescris istoria si i-am impins pe slavi ceva mai la sud. Cand politica regimului a trambitat independenta si neamestecul in treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i "cotropitori" si "dusmani". Cand Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum, daca vrem in Uniunea Europeana, romanii devin parintii nostri dragi si intelepti, care ne-au luat de mana si ne-au adus in Europa, inca acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!


Tacerea specialistilor "Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist". Cercetatorii nostri nu se indoiesc, nu-si pun intrebari, deci ei nu exista in stiinta adevarata, ci doar in dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la intrebarile formulate mai sus nu pot veni decat in urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe. De ce tac specialistii? De ce refuza sa-si puna intrebari? Probabil, din ratiuni care pentru ei sunt mai inalte decat sfantul adevar: obedienta in fata unor interese politice, teama de a nu-si vedea opera de o viata rasturnata, nevoia irationala, disperata, de a avea dreptate.








joi, 5 mai 2011

Imparatii daci ai Romei



romani de origine dacica sunt un subiect foarte putin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacica s-a pastrat tacere.
Enigme Isctorie

De-a lungul timpului, cei mai multi istorici romani, dar si unii straini, le-au contestat originea, in ciuda documentelor care ne garanteaza obarsia lor dacica. Totusi, fara acesti daci ajunsi la carma Imperiului, istoria Daciei, a Europei si chiar a intregii crestinatati ar fi fost alta. Istoria oficiala le contesta dacismul si astazi, din motive greu de inteles.
Regalian,stranepotul lui Decebal
Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de "dac" este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.
Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii. 
Dacia - abandonata sau eliberata?
Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca "Dacia a fost pierduta" in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin "carpi" trebuie sa intelegem "goti"). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita "Dacia Aureliana" si mai apoi "Dacia Ripensis", pentru a pastra aparenta unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.

Aureolus, ciobanul din Carpati
Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: "Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor...". Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al Iii-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata. Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.

Imparatul Galeriu, "olteanul" care i-a razbunat pe daci
Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana. Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale. Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de "roman", declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor.

                                         Arcul lui Galeriu din Salonic
                                                      Maximinus Daia(Daza)
Daia si Licinius
Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de "Augustus" in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti "fiii augustilor". In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica. Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius se reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.  
Constantin si Elena.Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin
Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune "Dacus". Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta "profanare" a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.



                                                 Imparatul Constantin
                                                  Degetul lui Constantin
                                                       Arcul sau de la Roma
Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit dupa moartea sa Constantinopol, iar dupa cucerirea de catre turci, in sec. Xv, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual si cultural al intregii Europe. In vreme ce occidentul bajbaia in intunericul in care barbarii migratori l-au aruncat, in orient straluceau luminile Bizantului crestin, Noua Roma. Cat de mult a contribuit dacismul lui Constantin la aceasta transferare a gloriei romane in orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin vegheaza vechea Roma si astazi, semn al dainuirii spiritului dac peste timp.
Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a contribuit foarte mult la intarirea crestinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a facut in urma unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul sau din porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican, in sala numita "Crucea greceasca". Este ornamentat, in mod destul de bizar, cu scene de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor caciuli. Sfintii imparati Constantin si Elena, praznuiti de Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

Falsificarea istoriei
Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a "demonta" originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane.
Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune.
Despre cele din "Historia Augusta", care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri.
De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului "intunecat", pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici.
Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, "nu trebuiau" sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati.
Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana provinciala, dar obarsia lor era dacica. Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula "devenea" o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus "hatmanul calarimii Avreulus Dacul". Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise.
Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.




Jean Pierre Augier


  Născut în 1941 la Nisa, locuieşte şi lucrează în Saint-Antoine-de-Siga, între Levens şi Saint-Blaise (Alpes-Maritimes, Franţa).
Ca un copil, el a creat, cu diferite materiale. Din 1963, a fost interesat de instrumente vechi scoase din uz şi a învăţat cum să le sudeze.
De pe la acea dată, el ar fi dat forme de fier şi apoi le expune la «La Maison du Portal» în Levens, în mai multe alte regiuni franceze, dar de asemenea, la Paris, New York, Luxemburg, Belgia, Germania şi Elveţia.
Unelte de fier vechi şi piese sunt o sursă de inspiraţie pentru Jean-Pierre Augier, pe care le adună şi le transformă în caractere sau animale în mişcare.
Temele lui preferate sunt femeie, cuplu, maternitate, mitologie şi religie.
Lucrările sale sunt recunoscute ca având «patru virtuţi cardinale» : graţie, circulaţie, tandreţe şi umor.

Jean Pierre Augier Sculpturi
 
 Vezi  mai multe  video    din   cultura

Extraterestrii in Arta


Exista o opinie, tributara teoriilor despre paleoastronautica, conform careia, inca din zorii umanitatii, am avut contact cu fiinte extraterestre... fie in mod direct, fie privindu-le de la distanta in vehicule zburatoare.
 Exista o pleiada intreaga de presupuse dovezi ale faptului ca fiinte din alte lumi s-au implicat in istoria noastra; dovezi ce transpar din picturi, pergamente, sculpturi, dar si din povesti ce dateaza de la inceputurile vietii documentate a oamenilor pe aceasta planeta.
 Unele dintre cele mai faimoase opere de arta, ale celor mai mari artisti, ilustreaza adesea diferite forme de OZN-uri si fenomene paranormale, care duc cu gandul la vizitele misterioase ale vecinilor nostri cosmici.


Madonna si Sfantul Giovannino


Este vorba despre o pictura datand din preajma secolului al XV-lea, cu autor necunoscut, dar atribuita scolii Lippi. Pe cer, deasupra umarului stang al Fecioarei Maria se poate observa un obiect discoidal stralucitor. 

In plan indepartat, un barbat si un caine par sa priveasca, parca mirati, spre aparitia plutitoare.




Botezul lui Hristos
Acest tablou a fost pictat in 1710, de artistul flamand Aert De Gelder.

In manifestarile artistice antice exista multe reprezentari ciudate de OZN-uri si de extraterestri, dar niciuna atat de clara precum aceasta. Se poate observa pe cerul din aceasta pictura, fara dubii, o farfurie zburatoare care emite raze luminoase asupra Mantuitorului. Imaginea poate fi, desigur, interpretata in sensul in care Dumnezeu sau un inger ar emana lumina, dar asemanarea incontestabila a obiectului respectiv cu o nava spatiala creeaza mari indoieli ca autorul ar fi incercat sa redea o prezenta sfanta in tabloul sau.





Crucificarea
Este un caz de pictura murala, aceasta reprezentare aflandu-se deasupra altarului Manastirii Visoki Decani din Kosovo, Iugoslavia. A fost realizata in 1350. In ambele colturi superioare ale picturii, adica de-a dreapta si de-a stanga lui Iisus pe Cruce, se afla reprezentat cate un vehicul zburator, cu pilot la bord. Una dintre aeronave este decorata cu doua stele stralucitoare, al caror model se aseamana cu emblemele aplicate pe unele aparate de zbor moderne. Este oare posibil sa fi existat martori ai aparitiei unor asemenea OZN-uri de tip monopost, in Serbia medievala?


Glorificarea Sfintei Liturghii
A fost pictata de Bonaventura Salimbeni, in 1600. Astazi se afla in biserica San Lorenzo din San Pietro, Montalcino, Italia. A se observa dispozitivul de forma unui satelit sovietic Sputnik, despre care unii cred ca ar fi reprezentarea stilizata a Pamantului. Ufologi de pe tot intinsul planetei au vizitat Montalcino pentru a privi aceasta pictura uluitoare. Lucrarea este structurata vertical iar Sfanta Euharistie este amplasata in centru, inconjurata de importante fete sfinte si bisericesti. In portiunea superioara a picturii este infatisata Sfanta Treime. Dar ce este obiectul ciudat din centrul portiunii superioare, aflat intre Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul? Si ce reprezinta cele doua antene care il patrund? Reprezentarea sferei i-a socat pe ufologi, deoarece seamana foarte mult atat cu satelitii Sputnik, cat si cu satelitul Vanguard II, lansat de SUA in 1959.



Ume No Chiri
In cartea intitulata "Ume No Chiri" (Praful Caiselor), scrisa in 1803, exista o ilustratie ce infatiseaza un OZN zarit de mai multi martori pe tarmul maritim din Haratono, Prefectura Ibaragi, Japonia. Langa acest desen, in carte sta scris ca "o nava straina si echipajul ei" au fost zarite in Haratonohama. Tot aici se mentioneaza ca stratul exterior al farfuriei zburatoare era confectionat din metal si sticla, purtand insemne ciudate. Imaginea din cartea japoneza prezinta si patru exemple ale acestor hieroglife extraterestre.
Annales Laurissenses

Acest desen provine dintr-un manuscris scris in jurul secolului al XII-lea, denumit "Volume despre Evenimente Istorice si Religioase". Textul relateaza iar imaginile ilustreaza asediul saxonilor asupra castelului Sigiburg, din Franta, in anul 776. Atacatorii ii inconjurasera complet pe francezii medievali, atunci cand lumini ciudate au aparut pe cer, deasupra unei biserici din apropiere. 





OZN-ul de la Castelul Windsor
Aceasta ilustratie infatiseaza o aparitie observata la 21:45 P.M in seara zilei de 18 august 1783, atunci cand patru martori aflati pe terasa castelului Windsor au observat un obiect luminos pe cerul Angliei.
Observarea a fost documentata in anul urmator in Tranzactiile Filosofice ale Societatii Regale. 

Potrivit acestui raport, martorii au observat un nor alungit deplasandu-se mai mult sau mai putin paralel cu orizontul.
Sub acest nor a putut fi observat un obiect luminos care, in scurt timp, a devenit sferic, puternic aprins si care la un moment dat s-a oprit. Aceasta sfera ciudata parea la inceput sa aiba o culoare de un albastru palid, dar luminozitatea i s-a intensificat si a inceput sa se deplaseze spre est. Apoi obiectul si-a schimbat directia si a inceput sa se miste paralel cu orizontul inainte de a disparea in directia sud-est; lumina emisa atunci a fost una prodigioasa, "aprinzand" totul de la sol. Imaginea evenimentului a fost realizata de Thomas Sandby, un fondator al Academiei Regale si de fratele sau Paul, ambii martori ai evenimentului.





Rastignirea
O fresca din secolul al XVII-lea, prezentand episodul Rastignirii lui Hristos, localizata in Catedrala Svetishoveli din Mtskheta, Georgia, ilustreaza, in plan indepartat, in lateralele Mantuitorului, doua obiecte zburatoare, prevazute cu flacari de propulsie stilizate. Sa fie doar o reprezentare a unei aparitii "angelice", asa cum au considerat-o oamenii vremii?



Imagine din Cartea Moralitatii
Cartea Moralitatii a fost scrisa de Jacques Legrand, in 1338, iar ilustratia ixzara care a intrat in atentia ufologilor prezinta un balon cu aer cald, asemanator cu cel proiectat de Montgolfiere, insa asemenea inventii nu existau in Franta secolului al XIV-lea.


Miracolul Zapezii
Realizata de Masolino Da Panicale, in jurul anului 1440, in Florenta, Italia, in Biserica Santa Maria Maggiore, ii infatiseaza pe Iisus si pe Maria pe un nor mai degraba asemanator cu un vehicul zburator, insotit de o armada de farfurii zburatoare care acopera cerul pana la orizont.



Vasele Olandeze
In acest tablou realizat in 1660, doua vase aflate in Marea Nordului sunt survolate de un obiect foarte straniu aflat in cer. Acesta pare constituit din doua discuri de dimensiuni diferite. Sursa acestei intalniri este cartea intitulata "Theatrum Orbis Terrarum", scrisa de amiralul Blaeu. Aceste carti au reprezentat compilatii de articole ale diferitilor autori, ce constau din detaliate intalniri si informatii cartografice ale indelungatelor iesiri in largul maritim. Este interesant de observat ca marginile concentrice care inconjoara cele doua sfere aeriene respecta modelul cromatic al drapelului olandez, precum si faptul ca se pot distinge unul, respectiv trei chipuri, in interiorul discurilor.





Inscriptii indiene
Aceasta imagine provine din gama de ilustratii a textului tibetan din secolul al X-lea, scris in limba sanskrita, "Prajnaparamita Sutra", tinut in prezent intr-un muzeu japonez. Se pot observa cu usurinta doua obiecte asemanatoare cu niste palarii care, insa, par sa zboare prin aer.




Jetonul francez

Un soi de moneda, jetonul era intrebuintat ca substituent general al oricaror unitati monetare si, ca atare, folosit ca forma de castig legal si moneda de schimb mai ales in cazul jocurilor de noroc.
Acest jeton frantuzesc din 1680 infatiseaza pe una dintre fatetele sale ceea ce pare a fi un OZN aflat in cer. Aceasta reprezentare devine si mai misterioasa atunci cand citim inscriptia in limba latina aflata pe marginea ei, inscriptie al carui inteles este aproximativ: "A sosit la momentul oportun".




Astronaut extraterestru
O interesanta piesa de arta descoperita in Ecuador pare sa infatiseze un barbat sau o alta fiinta bipeda intr-un soi de costum spatial. Este interesant de observat similitudinile cu echipamentul cosmic pe care il poarta sau il purtau pana nu de mult astronautii nostri.