sâmbătă, 14 mai 2011

Thomas Gainsborough


Thomas Gainsborough (14 mai 1727 – 2 august 1788) a fost unul dintre cei mai faimoşi pictori portretişti şi peisagişti britanici ai secolului al XVIII-lea.

S-a născut în luna mai 1727 la Sudbury, o mică localitate în comitatul Suffolk, la nord-est de Londra. John Gainsborough, tatăl lui, era manufacturier şi negustor de ţesături. Thomas a venit pe lume într-o casă veche şi foarte mare care adăpostea, pe lângă cei nouă copii ai familiei Gainsborough, şi războaiele de ţesut. Băiatul creşte în sânul unei familii mai neobişnuite. Tatăl se îmbracă precum un magnat, ia lecţii de scrimă şi se plimbă pe străzile din Sudbury încins cu o sabie. Mama artistului – Mary Burrough- este o femeie educată, pasionată de pictatul florilor. Thomas îşi petrece zilele în tovărăşia ei şi nu se desparte nici o clipă de caietul său de desene. Mama îşi dă foarte repede seama de talentul artistic al fiului.
Foarte apropiat de sufletul lui Thomas este fratele său mai mare, John, un inventator nenorocos, care concepe tot timpul diferite maşinării, din ce în ce mai ciudate. La vârsta de 13 ani, Gainsborough va pleca la Londra pentru a se iniţia în arta picturii. În anul 1740, devine ucenic la gravorul şi ilustratorul Hubert Francois Gravelot care locuia de câţiva ani la Londra.
Învaţă foarte repede, este receptiv şi, în scurtă vreme, maestrul îi va încredinţa calfei executarea celor mai importante detalii din operele sale. Descoperă subtilitatea picturii franceze şi stilul rococo. Frecventează, de asemenea, cursurile academiei St. Martin’s Lane. În jurul anului 1745, Thomas Gainsborough, care are acum 18 ani, frecventează atelierul de la Hatton Garden.
n timpul anilor petrecuţi la Londra face dese călătorii acasă pentru a-şi vedea părinţii şi fraţii. În timpul unei astfel de călătorii o va cunoaşte pe Margaret Burr, viitoarea lui soţie. Căsătoria va avea loc pe 15 iulie 1746 la Londra. Pictorul avea pe atunci numai 19 ani, iar soţia lui, cu un an mai puţin. În anul 1748, după moartea tatălui său, pictorul se va întoarce cu soţia la Sudbury. În scurtă vreme i se vor naşte două fiice – Mary, în anul 1748, şi Margaret, în 1752. Şi la Sudbury artistul pictează tot peisaje care oglindesc în mod cert influenţele maeştrilor olandezi, pe care îi admira atât de mult. În anul 1752, se vor muta la Ipswich, o mică localitate situată la 25 km de Sudbury, unde va închiria o căsuţă pe Lower Brook Street. Pictează portretele aristocraţilor şi burghezilor din partea locului. În anul 1759 se stabilesc la Bath, unde devine un portretist foarte căutat. În 1761 Gainsborough îşi expune tablourile la Asociaţia Artiştilor Londonezi. Devine membru fondator al Academiei Regale, care este înfiinţată pe 10 decembrie 1768.



În anul 1774, va părăsi Bath-ul şi se va muta împreună cu familia la Londra. După câţiva ani de lucru în capitală, Gainsborough va deveni pictorul favorit al familiei regale. Acest lucru îi va garanta nu numai o poziţie de seamă în societatea londoneză, dar îi va aduce şi nenumărate comenzi. Pictorul suporta cu greu jocul aparenţelor care caracterizează viaţa din înalta societate. Îl irita conversaţiile sterile şi petrecerile zgomotoase. Prefera să se odihnească desenând sau cântând la violoncel, deoarece este un bun interpret. Cei mai apropiaţi prieteni ai pictorului sunt compozitorul Carl Friederich Abel şi muzicianul Johann Christian Bach. Ambele fiice ale lui Gainsborough cântau la instrumente –Margaret la clavecin, iar Mary la chitară. Ginerele lui Gainsborough va fi, de asemenea, muzician. În 1784, pictorul se ceartă din nou cu Academia Regală; din acel moment, Gainsboroug nu va mai expune la Academie. În fiecare an, în lunile de vară, amatorii de artă vor putea admira tablourile la reşedinţa sa de la Schomberg House. Într-una din zilele anului 1787, pictorul, care se apropie de 60 de ani, observă pe gât o umflătură care va deveni cu timpul mai dureroasă. În primavara anului 1788, medicii îi confirmă artistului faptul că are cancer. După o odihnă de câteva săptămâni la Richmond, Gainsborough se simte puţin mai bine şi se întoarce la Londra. Moare în plină glorie pe 2 august, la vârsta de 61 de ani. Este înmormântat la cimitirul din Kew. Le lasă soţiei şi fiicelor un mare număr de peisaje nevândute, care sunt expuse în încăperile locuinţei de la Schomberg House.






ISTORIA UNIVERSULUI II


GALAXIILE
La finele primei părţi călătoria noastră imaginară în trecutul Universului ajunsese la punctul în care stelele de dimensiuni enorme din prima generaţie s-au transformat în supernove, expulzând în cadrul acestor procese elemente chimice grele în univers. Această nouă compoziţie a Universului, care includea şi atomii de mai mari dimensiuni, a uşurat simţitor sarcina gravitaţiei de a comprima aceşti nou formaţi nori de materie pentru a da naştere unei noi generaţii de stele.

A fost nevoie de încă 500 de milioane de ani pentru ca gravitaţia să acţioneze asupra acestei nou formate mixturi de hidrogen, heliu şi elemente grele. Mii şi milioane de stele de generaţia a doua au luat naştere din aceşti nori cosmici. Mici grupuri din aceste noi stele s-au atras reciproc prin intermediul gravitaţiei şi s-au alăturat unele altora dând naştere unor grupări de stele de dimensiuni din ce în ce mai mari.
Galaxia în care se află sistemul nostru solar, Calea Lactee, este un exemplu de galaxie spirală care a apărut în acea eră timpurie. În prezent ea conţine în jur de 200 de miliarde de stele şi continuă să se extindă prin absorbţia unor mici grupuri vecine de stele.



CENTRUL GALACTIC
Centrul galaxiei noastre poate fi asemănat cu un dinam cosmic furios dotat cu o forţă teribilă. Este normal să ne întrebăm ce ar putea furniza asemenea energii impresionante? Răspunsul este unul simplu: găurile negre. Nu ştiţi despre ce este vorba? Iată o scurtă explicaţie: când o stea de mari dimensiuni se apropie de sfârşitul ciclului său de viaţă, deci îşi epuizează combustibilul nuclear, ea poate suferi un colaps sub acţiunea propriei gravitaţii, dând naştere unei găuri negre. Aceste structuri cosmice foarte stranii se numesc găuri negre, pentru că absorb absolut orice se apropie suficient de mult de ele - incluzând aici chiar şi lumina. Procesul în sine poate fi descris oricum, numai drept unul întunecat şi liniştit nu.

Centrul galaxiei Calea Lactee (imagine obţinută cu telescopul Chandra)

Deasupra puteţi vedea o fotografie făcută cu telescopul Chandra (partea centrală a imaginii este mărită), care surprinde stelele apropiate de centrul galaxiei noastre emiţând radiaţii de o manieră violentă pe măsură ce accelerează doar pentru a-şi găsi propriul sfârşit sub acţiunea găurilor negre. Aceste stele se deplasează cu milioane de kilometri pe oră, fiind efectiv sfâşiate pe timpul deplasării lor. Există milioane de găuri negre în galaxia Calea Lactee, iar cea mai mare dintre ele este situată în centrul galaxiei. Acest monstru cosmic are masa echivalentă cu a 3 milioane de sori. Apetitul său este de nepotolit şi înghite absolut tot ce ajunge în vecinătatea sa – chiar şi alte găuri negre. Probabil fiecare galaxie de mari dimensiuni din Univers are în centru o asemenea gaură neagră de foarte mari dimensiuni.

DISTRIBUŢIA MATERIEI ÎN UNIVERS
Până recent se credea că galaxiile sunt cele mai mari unităţi structurale ale Universului, distribuite relativ uniform. În ultimii ani s-a constatat că galaxiile se alătură unele altora formând grupuri de galaxii, superclustere, pereţi şi filamente de galaxii. Calea Lactee este membră a unui grup de aproximativ 30 de galaxii şi roiuri de stele care poartă numele de Grupul Local. Cea mai mare galaxie aparţinând acestui grup este galaxia spirală soră a Căii Lactee, Andromeda.
Grupurile de galaxii de mai mari dimensiuni, numite superclustere, pot conţine şi câteva mii de galaxii. Cel mai apropiat asemenea supercluster de galaxii se numeşte Virgo, către acesta deplasându-ne inexorabil şi noi ca şi întreaga Cale Lactee sub acţiunea imenselor forţe gravitaţionale care apar la nivel cosmic.
Dedesubt puteţi vedea o hartă care înfăţişează toate grupurile de galaxii (clustere) şi superclusterele existente pe o rază de un miliard de ani-lumină de Terra. Harta cuprinde în jur de 200 de milioane de galaxii şi nu reprezintă decât mai puţin de o miime din universul cunoscut. Aşadar putem spune că Universul a  "prosperat" serios, în ciuda începuturilor sale subatomice!
O mică parte a universului cunoscut

SISTEMUL SOLAR
În urmă cu 4,6 miliarde de ani începea să se formeze sistemul nostru solar, undeva la două treimi din lungimea unuia dintre braţele spirale ale galaxiei, spre capătul exterior al acestuia. Materia gazoasă din care au apărut Soarele şi planetele a condensat sub presiunea gravitaţiei până când Soarele a fost suficient de dens şi încins pentru a putea întreţine propriile reacţii nucleare. Planetele interioare sunt solide, de mici dimensiuni şi având elemente grele în structura lor, în timp ce planetele exterioare tind să fie giganţi gazoşi de mari dimensiuni.
Soarele este o stea de dimensiune medie, dar care face totuşi planetele să pălească prin comparaţie cu el. Terra este doar o mică planetă, a treia de la stânga la dreapta în imaginea de mai jos.
 Sistemul nostru solar

Deşi însăşi lumina ar avea nevoie de mai bine de şase ore pentru a ajunge de la Soare la Pluto, filmul de mai sus încearcă parcurgerea unui scurt tur virtual al sistemului nostru solar. Planeta Mercur este cea mai apropiată de Soare, urmată imediat de planeta-soră a Pământului, Venus. Terra este a treia planetă de la Soare şi unica propice dezvoltării vieţii în sistemul nostru solar. Urmează vecina noastră, planeta Marte, planeta roşie. Jupiter este prima şi cea mai mare dintre gigantele gazoase - urmată de Saturn cu ale sale celebre şi impresionante inele. Uranus se roteşte pe o parte, spre deosebire de toate celelalte planete ale sistemului solar. Neptun este o lume albastră, culoare dată de gazul metan din atmosfera sa şi este urmată, în final, de fosta planetă Pluto, actualmente doar o planetă pitică.
Cât despre ceea ce găsim în imediata vecinătate a sistemului nostru solar, trebuie spus că şi dacă am călători cu viteza luminii tot am avea nevoie de mai mult de patru ani pentru a ajunge la cea mai apropiată stea de Soare – Proxima Centauri.


Pierre Matter

Pierre Matter s-a născut în 1964.

Un copil mistic, apoi un adolescent chinuit, a studiat matematica cu jumătate de gură. A fost doar logic că el s-a indreptat in mod natural,iniţial într-un mod haotic, pentru universul misterios al creaţiei artistice.

Progresia lui lenta în acest domeniu l-au dus de a incerca multe tipuri de exprimare şi de materiale, de la petrol la guaşă de cerneală, de la benzi desenate la pânză, şi, de asemenea, basoreliefuri în piatră.



Artist francez,Pierre Matter are o sensibilitate cu aceste sculpturi de cupru, în timp ce explorează teme gotice amestecă om şi maşină într-un maelstrom postmodern. El a creat aceste sculpturi din cupru, aluminiu, răşină şi alte metale, şi sunt mari, unele cu greutate mai mare de 1,5 tone. Aceste sculpturi nu sunt ceva ce a-ţi dori să stea în camera de zi, dar in munca câştigătoare a fost considerat suficient de bun pentru a ocupa galerii prestigioase din întreaga lume. Vorbind de galerii,dintre care unele ar putea fi într-o şcoală,grădiniţă sau biserică.






Ludovic Spiess


Ludovic Spiess (n. 13 mai 1938, Cluj – d. 29 ianuarie 2006, Drăgăneşti, judeţul Teleorman) a fost un tenor lirico-spint român, ministru al culturii între 1991-1992 şi director al Operei Române din Bucureşti între 2001-2005.

Ludovic Spiess s-a născut la Cluj, într-o familie de oameni modeşti, fără educaţie muzicală. Tânărul Spiess a descoperit marea muzică târziu, la 18 ani, într-o sală de concert din Braşov. Pe atunci avea meseria de gravor în metal.
Studiile le-a început la Cluj, cu Vasile Corpaci şi Ion Mărgineanu, după care pleacă la Bucureşti, unde continuă studiile cu profesorul Gheorghe Paşcu. Se căsătoreşte foarte devreme cu pianista Gerda Zach. După o scurtă perioadă petrecută la Ansamblul Armatei şi debutul la Teatrul Muzical din Braşov, în toamna anului 1962 devine solist al Teatrului de Operetă din Bucureşti (1962 - 1964), unde cântă în Lăsaţi-mă să cânt şi Lysistrata de Gherase Dendrino, Voievodul ţiganilor de Johann Strauss şi Ţara surâsului de Lehar. Spiess şi-a continuat studiile la Bucureşti cu celebrul bariton Petre Ştefănescu Goangă, în 1964 ajungând solist al Operei Române (1964 - 1988).
Urmează pentru el perioada marilor reuşite internaţionale : Marele Premiu la Toulouse (1964), Marele Premiu şi alte două premii de interpretare la Rio de Janeiro (1965), Premiul I la s'Hertogenbosch (1966) şi o bursă de studii la Milano pentru un an. Între timp debutează la Opera Română în Rigoletto, la Opera Română din Cluj şi la Toulouse în Samson şi Dalila. La Milano studiază cu renumitul profesor Antonio Narducci. Urmează contracte la operele din Stuttgart, Wiesbaden, Munchen, Koln, San Francisco, Los Angeles, Buenos Aires şi Verona, fiind apreciat peste tot. La Salzburg atrage atenţia marelui dirijor Herbert von Karajan, cu care va realiza rolul Dimitri din Boris Godunov de Musorgski.
În 1970 apare la Foro Italico din Roma într-un concert-spectacol, cu dirijorul american Leonard Bernstein, sub a cărui baghetă va interpreta apoi la Viena, Cavalerul rozelor de Richard Strauss. La 32 de ani debutează la Scala, în rolul său favorit - Calaf. La Metropolitan Opera din New York cântă in cinci reprezentaţii ale operelor Trubadurul, Fidelio şi Paiaţe. Cântă Bal mascat la Buenos Aires, Tosca la San Francisco, Fidelio la Bicentenarul Beethoven de la Bonn, Boema şi Tosca la Munchen, Trubadurul şi Bal mascat la Napoli, Aida la Roma, Trubadurul, alături de Montserrat Caballé la Teatrul Antic din Orange, unde realizează primul film de televiziune şi Aida la Covent Garden din Londra, împreună cu Leontyne Price. Până în anul 1981 Spiess adaugă la repertoriul său câteva partituri vocal-simfonice de referinţă : Cântecul pământului de Mahler, Requiemul de Verdi, Missa Solemnis de Beethoven şi Ioana pe rug de Honegger.
Ludovic Spiess a cântat alături de nume mari precum: Brigit Nilsson, Martina Arroyo, Nicolai Ghiaurov, Christa Ludwig, Gwyneth Jones, Katia Ricciarelli, Virginia Zeani, Peter Schreier, Mario Sereni, Cesare Siepi, Sena Juriac, Dietrich Fischer-Dieskau...colaborând cu dirijori precum: Leonard Bernstein, Herbert von Karajan, Karl Bohm, Roberto Benzi, Giuseppe Patane, Alberto Erede, Otto Klemperer, Kurt Adler, Nello Santi, Wolfgang Sawalisch, Francesco Molinari-Pradelli, Josef Krips, Rafael Kubelik, Gianandrea Gavazzeni, Boris Haitink, Michel Plasson sau Ricardo Muti.
A avut o carieră densă, deşi destul de scurtă, pe care a completato în plan socio-politic, fiind Directorul Festivalului Internaţional "George Enescu" în anul 1991, Ministru al Culturii în Guvernul Stolojan (1991-1992), director al Operei Române din Bucureşti între 2001-2005 şi Preşedintele Comitetului Naţional Român pentru UNICEF. Ca ministru al culturii în guvernul Stolojan, a redeschis Castelul Peleş vizitatorilor, amenajându-l ca muzeu, şi a organizat centre culturale româneşti la Viena, Budapesta, Veneţia şi New York.
Ludovic Spiess are numeroase înregistrări la Electrecord dar şi în străinătate la case de discuri precum: Decca, Philips, EMI, Intercord, RCA sau Ariola.
A murit de infarct în timpul unei partide de vânătoare în judeţul Teleorman. Între hobyurile lui Spiess s-au regăsit vânătoarea, pescuitul, ping-pongul, gătitul şi colecţonatul pipelor.




joi, 12 mai 2011

ISTORIA UNIVERSULUI I

În cadrul unei serii de 7 articole vă prezentăm  istoria Universului, de la explozia primordială numită Big Bang, până la apariţia şi răspândirea pe Terra a lui homo sapiens. În primul episod aflaţi despre ce s-a întâmplat imediat după naşterea Universului, despre apariţia particulelor fundamentale, fenomenul inflaţiei etc. 

E LA BIG BANG LA APARIŢIA PROTONILOR
Universul însuşi a luat naştere în urma unei explozii enorme petrecute în urmă cu 13.7 miliarde de ani şi cunoscută sub numele de Big-Bang. Înainte de această explozie primordială nu exista nici timp, nici spaţiu, nici energie, nici materie. Chiar atunci, în prima clipă a vieţii universului, au luat naştere atât timpul, cât şi spaţiul. Mai exact, apariţia bruscă a unei cantităţi aşa mari de energie a făcut ca spaţiul însuşi să nu îi poată face faţă, astfel că de la dimensiuni aproape punctiforme, spaţiul s-a extins cu viteze mai mari ca cea a luminii pană la dimensiuni enorme, ceea ce a reprezentat un lucru benefic pentru că altfel gravitaţia ar fi comprimat acel univers timpuriu, trimiţându-l înapoi în neantul din care fusese creat.
Prima expansiune s-a petrecut cu o viteză mult mai mare decât cea a luminii şi poartă numele de inflaţie. Ulterior Universul a continuat să se extindă, dar cu o viteză mult redusă. La temperaturile incredibil de mari şi în prezenţa energiilor enorme din acele clipe de început, nimic, nici măcar materia nu era stabilă şi, pe cât de repede se putea forma, pe atât de repede revenea la forma de energie pura.





Dar pe măsură ce Universul s-a extins, temperatura sa a scăzut şi, gradat, particulele fundamentale din care va lua naştere ulterior materia obişnuită au început să se formeze din acea energie incredibilă. Quarcurile au fost primele particule fundamentale care au apărut. În prezent quarcurile există doar în grupuri foarte strâns legate, dar în preistoria Universului spaţiul era atât de mic, iar quarcurile atât de înghesuite unele lângă altele, încât nu se alăturau altor quarcuri. Culorile cu care sunt reprezentate quarcurile în videoclip simbolizează o proprietate care mediază atracţia lor reciprocă. Există două tipuri de quarcuri (fizicienii le numesc arome) în cadrul materiei obişnuite şi anume quarcul UP şi quarcul DOWN.

PROTONII ŞI NEUTRONII
Pe măsură ce spaţiul a devenit din ce în ce mai încăpător, quarcurile şi-au pierdut libertatea, găsindu-se "blocate" în cadrul unor grupări de câte 3 quarcuri în interiorul protonilor şi neutronilor. Un proton este format din două quarcuri UP şi un quarc DOWN, în timp ce vărul său puţin mai greu, neutronul, este compus din două quarcuri DOWN şi doar un quarc UP. Aproape toţi protonii şi neutronii care există în prezent au apărut pe perioada inflaţiei şi au fost înghesuiţi în interiorul acelei "mingi de baschet" originare.

NUCLEELE ATOMICE
La acest moment în evoluţia Universului, fiecare neutron era într-o cursă disperată de apărare a propriei existenţe. Din moment ce neutronii nu pot exista în stare liberă decât pentru cel mult 20 de minute, fiecare neutron fie s-a dezintegrat, fie s-a alăturat unui proton pentru a da naştere unei forme incipiente de hidrogen ori doi neutroni s-au combinat cu doi protoni pentru a forma un nucleu de heliu. Toate acestea s-au întâmplat în primele minute ale existenţei Universului timpuriu.

ATOMII
Electronii au fost ultimele particule elementare care au luat naştere din supa energetică primordială. Dar densitatea de energie era încă atât de ridicată, încât electronilor le era fizic imposibil să se alăture altor particule, astfel că Universul timpuriu a rămas sub forma unei plasme tulbure şi fierbinte.
Această stare de fapt a durat aproape 300,000 de ani, perioadă în care Universul s-a extins şi s-a răcit. În cele din urmă temperatura sa a scăzut suficient de mult pentru a permite capturarea electronilor de către nucleele de hidrogen şi heliu, apărând astfel primii atomi. Brusc, lumina a putut călători prin Univers fără a se ciocni de particule încărcate electric iar universul a devenit transparent şi întunecat - populat în majoritate de nori gazoşi de hidrogen şi heliu.
Lumina eliberată în acele momente este încă vizibilă sub forma radiaţiei cosmice de fond.


STELELE
Aşadar, în ce mod un univers relativ lin şi uniform, dar şi perfect întunecat, a devenit luminat de miliarde de stele?
Inflaţia însăşi a generat apariţia primelor mici "valuri" ori mai bine zis variaţii în densitatea materiei şi pe parcursul unei perioade de aproximativ 10 milioane de ani, materia s-a aglomerat cu precădere în aceste zone de densitate mai mare. După o sută de milioane de ani centrul fiecăruia dintre aceşti nori de materie a evoluat luând forma unei stele de 100 de ori mai mare decât Soarele. De-a lungul şi de-a latul Universului, această primă generaţie de stele şi-a aprins furnalele pe măsură de nucleul aştrilor a devenit suficient de dens şi de fierbinte pentru a susţine fuziunea nucleară.
Universul tocmai spunea adio perioadei întunecate a vieţii sale.

SUPERNOVELE
Din cauza dimensiunilor lor enorme, aceste prime stele au ars cu o putere enormă, convertind combustibilul nuclear existent sub forma hidrogenului şi heliului în primele elemente grele. În fond, toţi atomii din Univers mai grei decât heliul s-au născut în inima stelelor. În doar 3 milioane de ani combustibilul nuclear al primelor stele s-a consumat, iar acestea au suferit un colaps urmat de explozii în urma cărora s-au transformat în supernove, expulzând în cadrul acestor procese nou-născutele elemente grele în univers. Această nouă compoziţie a universului, care includea şi atomii de mai mari dimensiuni, a uşurat simţitor sarcina gravitaţiei de a comprima aceşti nou formaţi nori de materie pentru a da naştere unei noi generaţii de stele.

Rene Margritte


René François Ghislain Magritte (n. 21 noiembrie 1898, Lessines, Hainaut, Belgia — d. 15 august 1967, Bruxelles) a fost un pictor belgian, reprezentant de frunte al suprarealismului în pictură.
Încă din tinereţe, Magritte îşi pune imaginaţia sa neobişnuită în slujba picturii, care îi permite să-şi transforme visele şi viziunile în tablouri. Pictura lui Magritte, reflectare a gândirii sale misterioase, se bazează pe întâlnirea minunată şi neaşteptată dintre irealitate şi cotidian. În felul acesta el seamănă cu De Chirico şi cu artiştii dadaişti, cu care împărtăşeşte acelaşi caracter remarcabil şi ironia. Între anii 1920-1967 pictează aproximativ o mie de tablouri, care vor constitui o sursă de inspiraţie pentru generaţiile viitoare de pictori.
René Magritte primeşte primele lecţii de desen în Châtelet la vârsta de 12 de ani. Liniştea tinereţii îi este în mod dramatic întreruptă în noaptea de 24 februarie 1912: mama sa se sinucide aruncându-se într-un râu. Magritte soseşte la Bruxelles în anul 1915 şi se înscrie la Academia Regală de Arte Frumoase, pe care o va frecventa cu intermitenţe vreme de doi ani. În 1918 ies la iveală primele sale lucrări, un afiş de reclamă şi câteva desene în revista "Au volant" ("La volan"). Îşi câştigă existenţa muncind la o fabrică de tapete, dar nu încetează să picteze. La 28 iunie 1922 se căsătoreşte cu Georgette Berger, care îi va sta alături până la sfârşitul vieţii.
De la începutul anilor 1920, pictorul începe să întâlnească personalităţi marcante ale avangardei artistice, care în scurtă vreme va forma suprarealismul belgian. Printre aceştia se numără Paul Nougé, care la Bruxelles joacă rolul lui André Breton în mişcarea suprarelistă. Magritte se află la început sub puternica influenţă a cubismului şi dadaismului, publică aforisme în revista "391", fondată de Francis Picabia. Pe la sfîrşitul anului 1925, pictează primele sale tablouri suprareliste. Prima expoziţie individuală a lui Magritte are loc în anul 1927 la galeria "Le Centaure" din Bruxelles. În septembrie 1927 pleacă în Franţa şi se stabileşte la Perreux-sur-Marne lângă Paris. Stabileşte contacte cu câţiva artişti plastici, printre care Hans Arp, Joan Miró, Salvador Dalí şi cu poeţii Paul Eluard şi André Breton şi se încadrează în grupul suprarealist parizian. Din această perioadă datează compoziţia "Îndrăgostiţii" (în mai multe versiuni). Vălurile care ascund chipurile personajelor sugerează universalitatea iubirii şi aduc totodată în discuţie tema dualităţii şi a reflectării existenţei. În 1929 operele sale sunt prezentate la o expoziţie colectivă organizată la Paris, colaborează la revista "La Révolution surréaliste" cu un articol "Les mots et les images" ("Cuvintele şi imaginile") pe marginea relaţiilor dintre cuvinte şi proiecţia lor imagistică în realitate.
În anul 1930, Magritte se întoarce în Belgia; în următorii 24 de ani va locui în Bruxelles, creează din ce în ce mai mult, se înmulţesc expoziţiile şi apariţiile sale editoriale. Începând din anul 1932 reînnoieşte legăturile cu prietenii săi din Paris, în anul 1933 ia parte la expoziţia suprarealiştilor organizată la galeria pariziană "Kolle", ca reprezentant oficial şi activ al grupului de suprarealişti belgieni.
Magritte dobândeşte renume internaţional. Participă la importanta expoziţie "Le Nu dans l'art vivant" ("Nudul în arta vie", 1934), organizată la Bruxelles, execută compoziţia "Violul" pentru coperta cărţii lui André Breton "Qu'est-ce que c'est le surréalisme?" ("Ce este suprarealismul?"). În anii următori organizează o expoziţie individuală la New York (1936) şi participă la prima "Expoziţie Internaţională a Suprarealismului" la Londra (1937).
Din anul 1940 participă în mod activ cu articole în paginile revistei "L'Invention collective", în care pictorii şi scriitorii belgieni se străduiesc să pună capăt tăcerii artiştilor din ţările afectate de război. Ei se pronunţă în mod deschis în favoarea "revoluţiei proletare". Magritte, de altfel, va adera la partidul comunist belgian în anul 1945, dar se va retrage câteva luni mai târziu.
Sub influenţa atrocităţilor războiului, Magritte îşi schimbă stilul, pictând în manieră impresionistă sau expresionistă, fără a se bucura de prea mult succes, revine însă la suprarealism şi, în 1948, organizează prima lui expoziţie individuală la Paris, la "Galerie du Faubourg".
La începutul anilor cincizeci, mai multe instituţii şi-l dispută pe Magritte în vederea efectuării unor lucrări de decoraţiuni interioare, astfel execută printre altele plafonul de la "Théâtre Royal" din Bruxelles şi opt compoziţii pentru salonul cazinoului din Knokke-Heist, pe litoralul belgian al Mării Nordului, iar mai târziu va realiza şi câteva picturi murale pentru "Palais des Beaux-Arts" din Charleroi şi pentru clădirea congresului din Bruxelles. Artistul pictează adeseori mai multe versiuni ale aceleiaşi idei, cum ar fi compoziţia "Bărbat cu melon", ascunderea chipului personajului reprezentat fiind la el ceva obişnuit, probabil el însuşi se ascunde în spatele acestui individ anonim. Bărbatul cu melon, static şi imobil, pare să fie lipsit de viaţă.
În 1965 Magritte pleacă la New York cu ocazia retrospectivei operei sale organizată de "Museum of Modern Art". Sănătatea lui este deja şubredă, când, în anul 1967, pleacă la Verona în Italia, unde se lucrează în atelierul de mulaje la definitivarea unor opere sculpturale. Reuşeşte să facă unele retuşuri şi să semneze matriţa de ceară, dar nu va mai apuca să-şi vadă lucrările terminate. Moare la 15 august 1967 la Bruxelles, în urma unui cancer de pancreas.




miercuri, 11 mai 2011

Frida Kahlo



Frida Kahlo de Rivera (06.07.1907-13.07.1954; născut Magdalena Carmen Frida Kahlo y Calderón)  a fost o pictorita mexicana, născuta în Coyoacán , şi, probabil, cel mai bine cunoscuta prin auto-portretele ei .
Kahlo a început şi a terminat viata în Mexico City, în casa ei, cunoscuta sub numele de Casa Albastră. Ea a dat ca data ei de naştere 07 iulie 1910, dar certificatul ei de naştere prezinta 06 iulie 1907. Kahlo a pretins ca anul naşterii sale, sa coincide cu anul începutului revoluţiei mexicane, astfel că viaţa ei va începe cu naşterea Mexicului modern. La vârsta de 6 ani, Frida a avut poliomielita, din care cauza piciorul drept apărea mult mai subţire decât celelalt. Acesta a fost să rămână aşa pentru totdeauna.  Munca sa a fost sărbătorită în Mexic de la nivel naţional şi tradiţie indigena, şi feminista pentru o calitate in descrierea sa de o  experienţă a femeii.
Cultura mexicana şi a traditiei culturale amerindiene sunt importante în munca ei, care a fost uneori caracterizata ca arta naivă sau arta populara . Munca sa a fost, de asemenea descrisa ca "suprarealista", şi în timpul lui 1938 un suprarealist Kahlo descris ca o panglică "în jurul unei bombe ".
Kahlo a avut o căsătorie cu celebrul artist mexican Diego Rivera . Ea a suferit de probleme de sănătate pe tot parcursul vieţii, dintre care multe derivate dintr-un accident de circulaţie în timpul adolescentei. Aceste aspecte sunt, probabil, reprezentate prin operele sale, multe dintre care sunt auto-portrete de un fel sau altul. Kahlo a sugerat, "m-am vopsit pentru că eu sunt atât de des singura şi pentru că eu sunt subiectul cel mai bine cunoscut." Ea a declarat de asemenea, "m-am născut o căţea.. m-am născut un pictor"






Martha Graham

Dansatoarea şi coregrafă, Martha Graham s-a născut pe 11 mai 1894 şi s-a înălţat imperceptibil spre stele pe 1 aprilie 1991. La 22 de ani, Martha decide să devină o dansatoare profesionistă, iar cinci ani mai târziu, o regăsim ca profesoară la Eastman School of Music and Theater din Rochester. în 1926 îşi fondează propria companie, Martha Graham Dance Company, o trupă exclusiv feminină, alături de care tânăra coregrafă inventează un nou stil de dans inspirându-se din arta modernă şi din mitologie, alunecând sinuos şi prin psihanaliză.
Artistă completă, complexă şi scrupuloasă, Martha Graham a fost pasionată nu numai de sferele necunoscute ale cosmosului coregrafic, ci în paralel şi-a aprofundat preocuparea pentru crearea costumelor şi a muzicii spectacolelor sale. în istoria dansului modern, Martha Graham reprezintă o epocă distinctă susţinută de o filosofie aparte şi de o teorie prin care coregrafa americană a revoluţionat arta respiratiei in si prin dans...

Chiar dacă prin educaţie a urmat liniile dansului clasic, Martha renunţă la poveştile cu zâne şi abordează, într-o manieră modernistă şi inovatoare, subiecte contemporane, sociale şi psihologice. Depărtându-se de rigorile şi formele, uneori superficiale ale baletului clasic, păşind pe urmele Isadorei Duncan, toată viaţa Martha Graham va predica libertatea de mişcare. Pentru mine dansul este o adevărată filosofie pentru că simbolizează însăşi viaţa... iar viaţa ei a fost însuşi dansul, Martha Graham sfidând legile naturii cu dezinvoltura unei zeiţe. De-a lungul uneia dintre cele mai longevive cariere artistice din lume, în peste şapte decenii dedicate artei dansului, coregrafa americană a creat roluri de balet pentru Margot Fonteyn, Rudolf Nureyev şi Mihail Barîşnikov, a colaborat cu Donna Karan şi Calvin Klein şi i-a iniţiat în tainele mişcării scenice pe Bette Davis, Kirk Douglas, Liza Minnelli, Gregory Peck, Joanne Woodward şi Madonna, elevi celebri care au învăţat să-şi folosească trupul ca instrument inepuizabil de expresie.
Martha Graham a murit de pneumonie  în 1991, la vârsta de 96 de ani. Ea a fost incinerată, iar cenuşa ei a fost răspândită peste Muntii Sangre de Cristo din nordul New Mexico .

marți, 10 mai 2011

Eugen de Blaas


Eugene de Blaas, cunoscut sub numele de Eugene von Blaas sau Eugenio Blaas de (24.7.1843-10.02.1932) a fost un pictor italian  cunoscut din scoala clasicismului Academic . El a fost născut la Albano , aproape de Roma , din părinţi austrieci. Tatăl său Karl , un evreu şi, de asemenea, un pictor, a fost profesorul lui. Familia s-a mutat la Veneţia când Karl a devenit profesor la Academia din Veneţia. El a pictat adesea scene din Veneţia. El a devenit profesor la Academia de la Veneţia .

Se preocupa o perioada mai degrabă de teatru cu imagini pline de culoare ale societăţii veneţiene, de exemplu, pe balcon (1877; Private Collection).Au fost destul de diferite pasteluri delicate şi gravuri din curţi, balcon şi canalele moderne din Veneţia.




 Intre 1875 si 1891 de Blaas expuse douăsprezece lucrări la Royal Academy, Londra.
Lucrările sale pot fi găsite în muzee din Leicester, Melbourne, Nottingham, Sheffield, Sydney, Galeria de Arta din New South Wales şi Viena.