sâmbătă, 25 iunie 2011

Cele mai frumoase 19 forturi şi palate ale Indiei


Astăzi vei porni într-o călătorie legendară, spărgând barierele temporale şi spaţiale, uitând de istorie şi de destinul uneori crud pe care aceasta o poate hărăzi. Vei păşi pragul celor mai spectaculoase forturi şi palate ale Indiei, într-o încercare de a retrăi trecutul, de a-l revizita şi de ce nu, de a-l înţelege, având ca ultim scop găsirea unei explicaţii mai mult subiective decât logice şi anume că toate aceste clădiri au fost realizate datorită geniului arhitecţilor şi încăpăţânării conducătorilor care le-au comandat. Oricare ar fi adevărul, cert este că ei au lăsat o amprentă în istorie şi lumea nu-i va uita niciodată, atingând astfel nemurirea.
Arhitectural vorbind, în India multiculturală se remarcă, generalizând şi fără a detalia prea mult, trei direcţii: cea islamică/mogulă, structuri masive cu porţi pe măsură, moschei impunătoare, mozaicuri, arcade frânte, minarete, motive florale şi înscrisuri arabe/urdu, filigrane, domuri ce se înalţă către cerul atotcuprinzător, marmură şi pietre preţioase, grădini paradisiace şi mausolee încântătoare care nu predică pierderea, ci sărbătoresc un nou început;cea hindusă/indiană cu numeroase ornamente, culori vibrante ce conferă energie, picturi murale, arcade atât de elaborate încât fără ele frumuseţea locului se dizolvă în neant, iar regulile de ridicare ale lor sunt atât de precise încât chiar dacă un Manole ar zidi 100 de Ane, n-ar reuşi să-şi răscumpere greşelile inginereşti nici în 7 vieţi; şi nu în cele din urmă stilul colonial/european care seamănă izbitor cu bisericile sibiene sau castelele germane, vechile case boiereşti sau conacele ctitorilor din istoria pământului românesc.
De precizat este faptul că, atunci când indienii înşişi sau cuceritorii construiau, doreau să facă ceva atât de uimitor încât creau complexe de clădiri; aşadar, când vizitezi un fort sau un palat, nu uita să te strecori şi să te aventurezi în fiecare cotlon din complex deoarece de cele mai multe ori adevăratele bijuterii sunt cele prăfuite şi ascunse de ochii curioşilor - fidel zicalei "sub exteriorul neşlefuit se ascund adevăratele diamante".
1. Fortul din Agra este unul dintre cele mai frumoase monumente şi probabil cea mai potrivită descriere ar fi "un oraş înconjurat de ziduri". Este inclus în patrimoniul UNESCO şi de-a lungul timpului a exercitat o atracţie deosebită asupra turiştilor prin legenda diamantului Koh-i-Noor, care se pare că a fost furat împreună cu o vastă comoară din această locaţie de moguli după bătălia de la Panipat din secolul al XVI-lea. Împăratul Akbar a dat o mai mare importanţă fortului prin mutarea capitalei aici şi chiar a restaurat clădirea, care era într-o stare jalnică, cu blocuri nou-nouţe de gresie roşie. În timpul domniei lui Shah Jahan, Agra Kila a primit faţa pe care o poartă şi astăzi triumfătoare, sfidând istorie, omenire şi soarele arzător. Se spune, de asemenea, că Shah Jahan s-ar fi stins într-una din încăperile cu vedere spre Taj Mahal, fiind întemniţat de propriul fiu, Aurangzeb.
2. Fortul Amber sau Amer este localizat în orăşelul cu acelaşi nume la numai câţiva kilometri de minunatul Jaipur. Una dintre principalele atracţii turistice din zonă, fortul este cocoţat pe un deal şi veghează asupra lacului Mahota. Îmbină atât elemente hinduse, cât şi mogule, iar porţile şi drumurile pietruite îl fac şi mai greu de uitat. Din moment ce vorbim de Rajasthan, este de la sine înţeles că trebuie să pomenim şi de maharaja-hii care au locuit în complex. Cu întrebuinţări politice şi populare, însemnătatea acestui loc poate fi comparată cu cetăţile de scaun autohtone, evident din vremuri apuse.

3. Bangalore Palace, palat aflat în oraşul cu acelaşi nume, a fost construit ca o replică în miniatură a Castelului Windsor din Marea Britanie. Construcţia a demerat în 1862, iar clădirea a fost finalizată în 1944. În 1884, a fost achiziţionată de Maharaja-ul din Mysore, iar în prezent descendenţii familiei nobiliare au renovat palatul, împrospătându-i faţada şi recondiţionând obiectele de artă deteriorate.
4. Chowmahalla Palace sau Chowmahallat (Cele 4 Palate), este un complex ce a aparţinut dinastiei Asaf Jahi aflat în zona Hyderabad-ului de astăzi. Toate ceremoniile de înscăunare ale nizam-ilor sau administratorilor teritoriului erau oficiate aici, ca şi numeroase recepţii şi întâlniri la nivel înalt. Monumentul a primit placheta şi un loc în patrimoniul UNESCO în 2010.
5. City Palace, Jaipur, ce include Chandra Mahal şi Mubarak Mahal şi alte clădiri, încă mai funcţionează şi ca reşedinţă nobiliară, pe lângă muzee şi grădini. Construcţia complexului a debutat în 1729 şi rând pe rând, fiecare conducător a adăugat nota personală, complexul suferind modificări chiar şi în secolul al XX-lea. Stilul arhitectural este o fuziune între cel indian, cu elemente rajpute, mogule şi europene - o adevărată bijuterie.

6. City Palace, Udaipur, este un complex construit în 1559, pe un deal cu panoramă către lacul Pichola. Este considerat cel mai întins palat în stilul "rajasthanezo-mogul" şi oferă o privelişte ce-ţi taie respiraţia asupra oraşului şi împrejurimilor, dar şi a câtorva monumente istorice importante cum ar fi Lake Palace de pe lacul Pichola, Jag Mandir, Jagdish Temple, Monsoon Palace. Se pare că o bună parte din filmul Octopussy al seriei James Bond a fost filmată aici. Din publicitatea rezultată, Udaipur a fost poreclit "Veneţia estului".
7. Fortul Roşu este complexul din capitala Indiei imaginat de împăratul mogul Shah Jahan şi pus în practică în 1638. În doar 10 ani, reuşeşte cu o măiestrie de invidiat să finalizeze proiectul, iar fortul este cunoscut sub numele"Qila-i-Mubarak" (fortul binecuvântat), datorită faptului că era reşedinţa familiei imperiale. Amplasarea a fost gândită în aşa fel încât să armonizeze cu mai vechiul Salimgarh Fort. Clădirea este întruchiparea apogeului creativităţii mogule din timpul împăratului Shah Jahan. Şi acest monument a suferit numeroase intervenţii de cosmetizare de-a lungul timpului, dar cu siguranţă acestea nu i-au ştirbit din frumuseţe. Complexul a fost inclus în patrimoniul UNESCO în 2007. Înălţându-se falnic pe malul Yamunei, Fortul Roşu reprezintă o atracţie turistică pentru oameni de pe tot mapamondul.
8. Fatehpur Sikri, supranumit oraşul fantomă, nelocuit de sute de ani, este creaţia împăratului Akbar în onoarea sfântului Sufi Shaikh Salim Chisti, cel care prezisese naşterea moştenitorului lui Akbar, prinţul Salim. I-a urmat la tron tatălui său, sub numele de Jahangir. A fost primul proiect de amploarea unui oraş al mogulilor şi primul construit într-un amalgam de stiluri - mogul, indian, persan şi islamic. A fost capitala imperiului din 1571 pâna în 1585. Abandonat după doar 14 ani, resursa de apă a fost cea care i-a dezamăgit pe locuitori şi conducători deopotrivă. Jama Masjid atrage atât localnicii, cât şi turiştii, iar UNESCO i-a recunoscut valoare încă din 1986.

9. Hawa Mahal sau Palatul Vântului din Jaipur, a fost ridicat în 1799 sub forma coroanei zeului hindus Krishna. Exteriorul său unic este leit fagurelui unui stup cu cele 953 de gemuleţe numite jharokha, ce sunt decorate cu model dantelat. Ideea din spatele dantelei a fost nevoia unui paravan pentru ca femeile din familia nobiliară să poată contempla lumea de afară fără a fi zărite fără acoperământul de pe cap ce le ascundea şi faţa. Construit din gresie roşie şi roz, face parte din complexul City Palace, iar lumina soarelui la răsărit îl face să emane o aură plină de mister.

10. Lake Palace, cu numele de odinioară Jag Niwas, este un luxuriant hotel cu 83 de camere şi apartamente cu pereţi de marmură aflat pe insula Jag Niwas din lacul Pichola, Udaipur. Hotelul pune la dispozitia turiştilor un vaporaş cu care sunt transportaţi la ţărm. A fost votat drept cel mai romantic hotel din India.
11. Kowdiar Palace din Trivandrum, Kerala, a fost construit în 1915 şi este reşedinţa oficială a familiei regaleTravancore. Cu toate că este o minune arhitecturală şi că are o importanţă istorică deosebită, accesul este restricţionat.
12. Lalgarh Palace este un palat din Bikaner, Rajasthan. A fost ridicat între 1902 ş 1926 după cutumele rajpute, mogule şi europene. Complexul de trei etaje este învelit în gresie roşie, adus din Deşertul Thar. Conţine încăperi esenţiale pentru secolul al XIX-lea: saloane largi pentru primirea invitaţilor, camere pentru fumători, apartamente pentru oaspeţi, cupole, pavilioane şi o sală de mese ce poate găzdui 400 de persoane. Piloni magnifici, şeminee elaborate, coloane italiene şi structuri dantalate şi filigranate vin pentru a înfrumuseţa locul şi mai mult. Există de asemenea şi o piscină acoperită în stil art deco. Din complex fac parte: Shri Sadul Museum, reşedinţa privată a familiei nobiliare din Bikaner, Lallgarh Palace Hotel şi Laxmi Niwas Palace.
13. Maharaja Palace reprezintă de fapt o serie de palate din Vadodara. Cea mai impresionantă clădire esteLakshmi Vilas Palace, recunoscut ca fiind cel mai mare edificiu din secolul al XIX-lea de acest tip din ţară şi de patru ori de mărimea Palatului Buckingam. Accesoriile de genul liftului şi a interiorului sunt reminescenţe ale unei mari case de la ţară din Europa. A rămas reşedinţa familiei regale care a continuat să fie respectată de către locuitori. Holul sau darbar-ul ornamentat, care este adesea locul unde au loc concerte şi alte evenimente culturale, are podeaua din mozaic veneţian, geamurile din sticlă belgiană, iar pereţii cu decoraţiuni complicate din mozaic. În afara holului este o curte în stil italian cu fântâni arteziene. Palatul găzduieşte o colecţie impresionantă de armuri antice şi sculpturi în bronz, marmură şi teracotă de Fellici. Maharaja a construit o linie ferată în miniatură care înconjoară grădina de mango din complexul palatului cu care îşi lua copiii de la şcoală la principalul palat. Locomotiva a fost recent recondiţionată de prezentul maharaja, şi poate fi văzută la intrarea în muzeu.
14. Palatul din Mysore este situat în Mysore, sudul Indiei. Mysore este adesea descris ca oraşul palatelor. Palatul cel mai vechi şi mai impunător a fost construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, dărâmat, reconstruit şi finalizat în 1940. Deşi vizitarea palatului este permisă, fotografiile în interior sunt interzise şi este obligatoriu ca încălţămintea să fie lăsată la intrare.
15. Shree Chhatrapati Shahu Museum, Kolhapur este un muzeu din statul indian Maharashtra. Îşi are sediul în palatul construit în 1881. Costumele, armele, bijuteriile, trofeele şi alte obiecte de interes sunt expuse spre încântarea vizitatorilor.
16. Complexul Padmanabhapuram Palace este situat la fortul Padmanabhapuram, în Tamil Nadu. Complexul este în interiorul unei fortărţe vechi de granit. Palatul se află la poalele dealurilor Veli, care formează o parte dinGhaţii de Vest. Râul Valli curge alături. Palatul continuă să rămână un exemplu al arhitecturii tradiţionale a Keralei. Complexul Padamnabhapuram Palace are câteva elemente specifice: turnul cu ceas adăposteşte un ceasornic vechi de 300 de ani care încă mai funcţionează; un imens hol, azi gol, care poate găzdui în jur de 1000 de oaspeţi, unde aveau loc ceremonialurile cu diverse ocazii de bun augur; un pasaj secret care acum este închis, prin care regele şi familia sa puteau pleca în taină către un alt palat situat la câţiva kilometri distanţă; scări ce conduceau la o piscină, care din cauza neutilizării nu mai este funcţională; o cameră întreagă plină cu vase din China, cadouri de la comercianţi; o varietate de arme (care chiar au fost folosite în război), incluzând săbii şi pumnale; lămpi, sculpturi din lemn şi piatră, diverse piese de mobilier şi oglinzi imense din metal şlefuit şi lista poate continua la nesfârşit.

17. Rambagh Palace din Jaipur, Rajasthan este fosta reşedinţă a maharaja-ului din Jaipur, acum hotelul de luxTaj. Preferat de celebrităţi şi vedete din lumea sportului de pe tot globul, este considerat unul dintre cele mai bune hoteluri de pe mapamond.
18. Samode Palace, Samode Haveli şi Samode Bagh (grădina) sunt clădiri şi structuri de patrimoniu dinRajasthan. Fiecare au o istorie de câteva secole şi prezintă fuziunea dintre stilurile rajasthani şi mogul în artă şi arhitectură. Toate se află în vecinătatea oraşului Jaipur. Multe case de producţie de filme indiene au ales să filmeze aici, iar ecranizarea cărţii, The Far Pavilions (Pavilioane Îndepărtate - 1984), s-a realizat tot pe acest domeniu.

19. Taj Mahal, şi nu în cele din urmă, legendarul mausoleu al lui Shah Jahan, tributul iubirii care a schimbat istoria prin faptul că acest monument nu are nevoie de cuvinte pentru a spune povestea de dragoste al celor doi. Este suficient să-l vezi şi vei simţi cum un fior te trezeşte din visare, cum vântul îţi şopteşte, florile îţi cântă, soarele îţi zâmbeşte, iar apa îţi oglindeşte imaginea sticloasă a cuplului ce a vrăjit omenirea. Agra, oraşul Taj-ului, cea mai frumoasă "coroană" din câte există, trăieşte astăzi datorită lui, pentru că este mărturia eternă a unui îndrăgostit, iar dacă dragostea nu învinge totul, atunci cu siguranţă o face timpul. Dar iată că a rezistat testului timpului şi radiază şi acum mândru de statornicia sa. A fost recompensat în 1983 pentru aceasta de UNESCO, fiind cel mai cunoscut monument din India.
Cu speranţa că te-ai încărcat de istorie şi că ai inspirat însemnătatea acestor edificii pentru poporul pe care îl admiră şi iubeşte o planetă întreagă - incredibila Indie.

vineri, 24 iunie 2011

Fotograful misterios

Intr-o investigatie de amploare, ziaristii de la New York Times au reusit sa gaseasca niste fotografii care nu au mai fost vazute niciodata pana acum. Fotograful care le-a facut apare in ele, dar este total necunoscut.
Cele mai multe albume foto, din vremea nazistilor, contin de regula ori fotografii ale militarilor germani in frunte cu Hitler, ori ipostaze ale victimelor sale, niciodata din ambele perspective.

Ei bine, au aparut abia acum la lumina cateva instantanee de acum 70 de ani, care ilustreaza si victimele si militarii, dar nu se stie nimic despre cine le-a facut.
New York Times a descoperit aceasta colectie impresionanta si ziaristii americani scriu ca judecand dupa nivelul la care avea acces acest fotograf, cu siguranta era unul foarte important si caruia i se permiteau foarte multe. Era un privilegiat, dar istoria nu-l consemneaza. Nu exista nicio dovada despre cine ar putea fi, desi chipul sau poate fi vazut in cateva din aceste fotografii.


Asa ca s-a pus intrebarea: Cine este misteriosul fotograf?
In poze apar nazistii, prizonierii lor, si chiar Hitler stand pe peronul unei gari. Exista si fotografia unei femei frumoase, pe care specialistii o banuiesc ca ar fi sotia fotografului.




joi, 23 iunie 2011

Andreea Balan


Andreea Georgiana Bălan este o cântăreaţă pop. A devenit celebră ca membră a duetului Andre.
Andreea Bǎlan s-a nǎscut pe 23 iunie 1984. Pǎrinţii ei sunt Sǎndel Bǎlan şi Valeria Bǎlan, fiind singurǎ la pǎrinţi. Printre hobby-urile sale se numără limba engleză, geometria, algebra şi informatica.
A început să cânte la vârsta de 10 ani, sub îndrumarea tatălui ei, Săndel Bălan. Acesta i-a compus câteva piese, cu care a participat la o serie de spectacole pentru copii din Ploieşti.În cadrul acestor recitaluri, a fost remarcată de Mihai Constantinescu, fiind invitată de acesta în emisiunea pentru copii, BaDa BaNu, difuzată de TVR1. A mai fost invitată şi la alte emisiune specifice, precum Feriţi-vă de măgăruş, Abracadabra, Video Magazin şi Tip top mini top.În această perioadă a participat la numeroase festivaluri pentru copii, obţinând mai multe premii, cel mai important fiind Festivalul Internaţional Micul Prinţ; la acesta au participat copii din 16 state, Bălan fiind numită „Mica Prinţesă a Europei”, premiu înmânat de Preşedintele României, Emil Constantinescu. Au existat câteva tratative de a forma un grup cu Simona Nae, dar planurile nu s-au materializat în urma neînţelegerilor dintre părinţi.
În 1997, Bălan participă la Gala Naţională Eurovision cu piesa „Un univers mai liniştit”, participarea ei nefiind însă validă din cauza criteriilor de vârstă care nu le îndeplinea.Anul următor, devine primul copil care lansează un material discografic sub formă de compact disc în România. Albumul, intitulat Ameţiţi de fum, conţinea 10 piese dance compuse de tatăl ei şi orchestrate de Cătălin Tîrcolea, dar care, deşi lansat oficial, nu a fost mai fost distribuit din cauza lipsei de fonduri. Unii o numesc ca fiind prima artistă de muzică dance din România, datorită unor compoziţii ca "Rezemat de gard", care au fost incluse pe album.


La sfârşitul anului1999, Andreea Bălan o cunoaşte pe Andreea Antonescu la emisunea pentru copii Ba da, Ba nu, luând astfel naştere proiectul Andrè, cu toate că Alexandru Antonescu, a fost reticient la început.Proiectul Andrè s-a dovedit a fi un succes naţional, având ocazional succes şi în afara graniţelor româneşti, target-ul lor de audienţa fiind adolescenţii. Compoziţiile de pe albumul de debut, La întâlnire, au fost realizate în majoritate de Săndel Bălan, fiind inclusă şi piesa "Un univers mai liniştit", redenumită aici "Iluzii", interpretată anterior de Andreea Bălan în cadrul concursului Eurovision.Acesta a fost lansat în luna mai a anului 1999 şi s-a dovedit a fi un succes comercial,vânzându-se în peste 50.000 de exemplare până în luna septembrie a aceluiaşi an. Grupul s-a bucurat de o mare popularitate datorită stilului muzical simplu şi melodiile ritmate.Pentru a promova albumul, au interpretat "La întâlnire", "Să ne distrăm" şi "Nu mă uita" în cadrul unor emisiuni televizate, însă niciuna din piesele repsective nu a beneficiat de un videoclip.Prima piesă s-a bucurat de popularitate la posturile de radio, în ciuda lipsei de sprijin din partea acestora acordată muzicienilor români de obicei.
Formaţia se reuneşte după decesul tatălui Andreei Antonescu, ultima sa dorinţă fiind aceasta. Duo-ul lansează un album, O noapte şi-o zi şi un single cu acelaşi nume, promovat de un videoclip, însă se despart din nou,în special Bălan negând orice şansă de a exista o împăcare profesională între cele două, considerând posibil doar un duet.Succesul grupului este considerat ca fiind cel mai mare din istoria muzicii româneşti.

De-a lungul carierei alături de Antonescu, cele două au fost intens criticate pentru imaginea promovată şi stilul vestimentar. Cele două au avut o influenţă foarte mare asupra tinerelor, lansând moda platformelor, denumite generic "şenile", a codiţelor, a fustelor mini şi a sânilor evidenţiaţi cu sutiene push-up.Această modă a fost intens criticată din cauza vulgarităţii şi a faptului că adolescentele se simţeau influenţate de imaginea lor uşurtică.Grupul a fost de asmenea constant în atenţia ziarelor de scandal, care publicau zvonuri conform cele două nu se înţelegeau, că doar partea financiară le leagă şi că se bat în culise, lucruri dezminţite de cele două interprete, care susţin că certurile au apărut de fapt, chiar din cauza articolelor respective.
Formaţia se reuneşte după decesul tatălui Andreei Antonescu, ultima sa dorinţă fiind aceasta. Duo-ul lansează un album, O noapte şi-o zi şi un single cu acelaşi nume, promovat de un videoclip, însă se despart din nou,  în special Bălan negând orice şansă de a exista o împăcare profesională între cele două, considerând posibil doar un duet.Succesul grupului este considerat ca fiind cel mai mare din istoria muzicii româneşti.
De-a lungul carierei alături de Antonescu, cele două au fost intens criticate pentru imaginea promovată şi stilul vestimentar.

Cele două au avut o influenţă foarte mare asupra tinerelor, lansând moda platformelor, denumite generic "şenile", a codiţelor, a fustelor mini şi a sânilor evidenţiaţi cu sutiene push-up.[16][17][18] Această modă a fost intens criticată din cauza vulgarităţii şi a faptului că adolescentele se simţeau influenţate de imaginea lor uşurtică.[19][20] Grupul a fost de asmenea constant în atenţia ziarelor de scandal, care publicau zvonuri conform cele două nu se înţelegeau, că doar partea financiară le leagă şi că se bat în culise, lucruri dezminţite de cele două interprete, care susţin că certurile au apărut de fapt, chiar din cauza articolelor respective.

















Andreea Balan - Nopti de vara
 
 Asculta  mai multe  audio   pop

Ceauşescu, bancherul lumii. Cum au recuperat băieţii deştepţi banii pe care alte ţări îi datorau statului şi ce a primit România în schimbul a 8 miliarde de dolari: orez şi bancuri proaste

In decembrie '89, România era într-o situaţie paradoxală. Pe de-o parte, populaţia răbda de foame - pe de altă parte, Republica Socialistă România avea în conturi două miliarde de dolari cash (bani care vor dispărea în anii '90). Mai mult, în afară de aceşti bani, România avea investiţii şi datorii de recuperat în valoare de aproximativ 8 miliarde de dolari. Şi, ca paradoxul să fie total, România nu mai avea datorii externe.

"Ai noştri nu mănâncă măsline". Opt ani de foame, pentru plata datoriei externe


Povestea începe în anii '70, când statul român se împrumută masiv pentru industrializarea forţată a ţării dar şi pentru investiţii externe megalomanice. Dorinţa lui Ceauşescu era ca România să devină o putere politică şi economică importantă, iar el - un lider mondial.

La început, totul părea să meargă bine, dar în urma unor tranzacţii speculative cu grâu şi petrol, ţara intră în blocaj financiar şi încetare de plăţi. În septembrie 1981, România lui Ceauşescu atingea vârful datoriei externe: 10,17 miliarde de dolari. Ştefan Andrei, vice-prim ministru cu probleme de comerţ exterior la acea vreme, îşi aminteşte foarte clar momentul. Statul comunist nu mai avea baninici pentru cele mai elementare plăţi. "Atunci ne găseam în situaţia în care şi piloţii primeau bani în servietă, ca să plătească aterizarea şi decolarea de pe aeroporturile străine", spune fostul ministru.

România ajunsese la mâna celor mai mari state creditoare adunate în Clubul de la Paris şi Fondul Monetar Internaţional. Negocierile au fost foarte dure. Sub presiune, Nicolae Ceauşescu ia o hotărâre pe care unii o consideră eroică, alţii criminală: plata tuturor datoriilor externe înainte de termen. Ştefan Andrei povesteşte că, deşi FMI-ul cerea penalizări pentru plăţi anticipate, Ceauşescu, împins şi de Elena Ceauşescu, au hotărât să plătim chiar dacă pierdem.
Pentru plata datoriei, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării ia calea exportului. Coada la mâncare devine un obicei. Se instituie raţionalizarea produselor de bază, iar benzina şi alimente ca pâinea, uleiul, zahărul şi făina încep să fie distribuite pe cartele. Despre portocale sau măsline, românii auzeau la sărbători. "El, acolo la Scorniceşti, nu mânca măsline. Puteam să dăm tractoare şi să luăm măsline din Grecia, dar el a spus «Nu, dragă, lasă. Ai noştri nu mănâncă măsline»", îşi aminteşte Andrei. 


Visul socialist de a deveni cămătarii lumii


În paralel cu plata datoriilor externe prin eforturi inumane din partea populaţiei, se continuă şi investiţiile în alte ţări. Şi cei din anturajul dictatorului erau îngrijoraţi. Ion Coman era secretarul Comitetului Central al PCR , responsabil de gospodaria de partid. "În discuţia pe care am avut-o eu cu el în octombrie 1989, în urma unei situaţii mai deosebite a temperaturii, spunându-i «Există un pic de nemulţumire, daţi un pic de căldură, pentru că e frig, în special pentru cei mici», răspunsul lui a fost: «Mai răbdăm încă puţin, avem două miliarde de dolari în bancă, avem creanţe de 5-6-7 miliarde de dolari, facem noi o bancă şi dăm noi cu dobândă mică ţărilor în curs de dezvoltare»".


România devine o bancă pentru ţările în curs de dezvoltare. În timp ce la Timişoara începea revoluţia, Ceauşescu era în Iran. "Voia Ceauşescu, împreună cu iranienii, să facă aşa o bancă şi să-şi scoată pârleala, dacă mi se scuză expresia, să devină ei cămătarii lumii", spune Bogdan Baltazar - fost director în Ministerul Afacerilor Externe pe zona Africa şi Orientul Mijlociu.
În aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu anunţă rambursarea integrală a creditelor internaţionale, spre bucuria întregului popor. România scăpase de datorii şi avea investiţii uriaşe. 8 luni mai târziu, Ceauşescu moare şi, odată cu el, mor şi investiţiile. "În totalitate, după calculele pe care noi le-am făcut la vremea respectivă, imediat după decembrie 1989, erau 8,6 miliarde dolari SUA", spune Ioan Pârgaru - fost director la Direcţia de Comerţ Exterior.
Aproape 9 miliarde de dolari s-au investit în întreaga lume. Acum, în 2011, datele oficiale vorbesc de doar 2 miliarde şi jumătate de dolari. Diferenţa nu a fost recuperată de români, ci ori a fost ştearsă, ori s-a pierdut.
Cum am exportat în Africa "Palatul pionierilor". 170 de milioane şi cadoul frumos al românilor

Africa, Sudan. Am pornit pe urma banilor României pe cel mai sângeros tărâm din ultimii 50 de ani. Când spui Sudan, spui malarie, febra galbenă, instabilitate politică, sărăcie, războaie civile şi genocidul de la Darfur. În Sudan, România a construit fabrici, instalaţii petroliere, clădiri pentru instituţiile statului, case. În total, Sudanul ne datorează 170 de milioane de dolari.
De cum am pus piciorul în Sudan au început restricţiile. Mai peste tot îţi este interzis să filmezi, pentru a nu scoate la iveală problemele din această ţară. Singurul loc în care poţi filma liniştit este clădirea parlamentului din capitala Khartoum. Este mândria Sudanului şi a fost construită în anii '70 de români, pe banii românilor. Arhitectura ne este familiară, semn că pe undeva mâna lungă a comunismului românesc a ajuns departe. Casa poporului din Khartoum nu seamănă cu Casa Poporului din Bucureşti, ci poate cu Palatul Pionierilor, aşa cum era pe vremuri. Oficialii sudanezi o numesc "un cadou foarte frumos" şi spun că sudanezii simpatizează românii.
Relaţiile cu Sudanul s-au poticnit înainte de căderea lui Ceauşescu. Din anii '80, au avut loc nenumărate conflicte între nordul dominat de musulmani şi sudul populat de triburi care încercau să obţină independenţa. După un conflict care a durat aproape 20 de ani şi a făcut nenumărate victime, beligeranţii au semnat un acord. Din iulie anul acesta, Sudanul se va despărţi în două ţari, cel mai probabil Sudanul de Sud şi Sudanul de Nord. În noile condiţii, este foarte greu de spus dacă România va mai putea recupera ceva din cele 170 de milioane de dolari. Care dintre cele două noi state va plăti datoria?

Oficial, habar n-avem cine şi cât ne datorează

"Sudanul este o ţară care a refuzat negocierea datoriei şi plata datoriei de foarte mulţi ani", spune Varujan Vosganian, fost ministru al Economiei şi Finanţelor. Cine ar trebui să se ocupe în România de recuperarea acestor datorii? Dupa numeroase solicitari, Ministerul de Externe a dat un răspuns la întrebarea noastra: "Ceea ce vă recomand este să vă adresaţi instituţiei competente în domeniu, respectiv MEC, în calitatea sa de urmaş istoric al tuturor ministerelor cu profil industrial din epoca socialistă", ne-a transmis Doris Mircea-Director Comunicare în MAE. La Ministerul Economiei, nimeni nu ştia nimic, aşa că am încercat la Ministerul Finanţelor. Răspuns? Personalul abilitat are agenda încărcată.
Răzvan Orăşanu, fost şef la Agenţia de Valorificare a Activelor Statului, ne lămureşte de ce acest subiect este un cartof fierbinte, pasat de la o instituţie la alta: "Statul român, şi v-o spun cu toată răspunderea, nu are în momentul de faţă un bilanţ complet al tuturor bunurilor, acţiunilor şi creanţelor pe carele deţine". Şi mai grav este că multe ţări care ne sunt datoare nici nu mai apar în listele oficiale. Ioan Pârgaru, fost şef al Comerţului Exterior spune că lipsesc Sri Lanka, Bangladesh, Filipine, Maroc şi multe altele. Completează Ştefan Andrei: "Noi am avut active de vreo 100 de milioane convertibile cu Polonia, 60 de milioane cu Bulgaria şi vreo 100 şi ceva de milioane cu Rusia. Astea nu apar nicăieri".
Sudanul ne recomandă soluţia indiană

În biroul lui Al Wassila Al Samani, fost ministru de extrerne şi actual ministru al resurselor umane din Sudan, aflăm şi punctul de vedere oficial. Sudanul nu se mai gândeşte să plătească datoria: "Datoriile, da, avem datorii. Dar de când provin ele, din ce an? Mai mult de 30 de ani. Şi vă dau un exemplu, avem datorii la India... Când am vorbit cu ei despre îngheţarea sau uitarea lor, datoriile au reînnoit comerţul. Datoriile Sudanului erau de 50 de milioane, acum indienii au uitat de ele, acum au investit mai mult de 7 miliarde în Sudan, şi cu siguranţă din 2002, de când au devenit foarte activi în Sudan, ei au făcut foarte mulţi bani. Asta vrem şi de la România. În perioada când am fost ministru de Externe, când am vizitat România le-am spus: lăsaţi datoriile acum şi începeţi să faceţi activităţi comerciale. Veţi face mult mai mulţi bani decât aveaţi de luat. Uitaţi de ele când veniţi să faceţi afaceri aici. Pentru că banii pe care o să-i faceţi sunt ...Oh, my God! V-am spus experienţa Indiei".
Soluţia de a recupera banii prin investiţii se pare că nu a fost luată în calcul de autorităţile de la Bucureşti. După multe insistenţe, reuşim să ne întâlnim cu un responsabil din partea Ministerului de Finanţe. "Rolul Ministerului de Finante este de a recupera creanţa. Noi avem un stoc de creanţe moştenit din '94 pe care noi trebuie să-l recuperăm", ne-a declarat Bogdan Drăgoi, secretar de stat care se ocupă de recuperarea datoriilor.
Reluarea afacerilor şi ideea proastă a lui Omar Hayssam

Şi totuşi au existat încercări de a recupera datoria din Sudan. Dar nu din partea statului român. La începutul anilor 2000, în Sudan a fost un boom al petrolului. Câţiva oameni de afaceri au simţit oportunitatea. Este celebră o fotografie din bazarul din Khartoum în care apar Dinu Patriciu, Omar Hayssam şi fostul consilier prezidential Dorin Marian. "Patriciu s-a dus acolo să concesioneze nişte câmpuri petrolifere. Eu aş fi fost de acord şi să preia Patriciu, căci se putea prelua de la el o parte din această creanţă. Numai că nu ştiu de ce nu s-a finalizat şi asta", spune Ioan Pârgaru. Din surse locale am aflat că afacerea românilor în Sudan n-a mai avut loc din cauza lui Omar Hayssam, care a încercat să vândă arme rebelilor din sud. Hayssam a fost expulzat imediat".
Săracii care produc 75 de tone de aur pe an

Sudanul este sarac doar pentru sudanezii de rând şi poate pentru români, atunci când vine vorba de datorii. Preşedintele celei mai importante companii petroliere ne-a primit cu zâmbetul pe buze. El spune că exportă 500.000 de barili/zi, adică de doua ori mai mult decât consumul zilnic al României. Mare parte din infrastructura petrolieră sudaneză este făcută de români, dar petrolul sudanez n-a ajuns niciodată la noi. "Pot să vă spun că avem resurse mari de petrol, sunt miliarde de barili, avem rezerve foarte mari de gaz natural în Marea Roşie şi avem foarte mari descoperiri. La sfârşitul acestui an cred că vom deveni ţara africană cu cel mai mare export de aur; producţia noastră anuală este de 75 de tone de aur. Avem si alte resurse minerale", spune petrolistul sudeanez. O tonă de aur valotează acum în jur de 46 de milioane de dolari, aşa că datoria Sudanului faţă de România ar putea fi acoperită cu doar 4 tone de aur.

Cadou de două miliarde făcut în 2005 Irakului

În 2005, datoria Irakului catre Romania era de 2,6 miliarde de dolari. Relaţia privilegiată pe care Nicolae Ceauşescu a avut-o cu Sadam Hussein a făcut ca România să investească enorm în Irak. Noi le-am făcut drumuri, foraje petroliere, căi ferate, fabrici ciment şi de armament, lucrări de irigaţii. Ce s-a întâmplat cu banii din toate acestea? Clubul de la Paris, aceeaşi instanţă care în 1981 obliga România să-şi plătească datoriile, în 2005 ne-a cerut să iertă datoria statului irakian în proporţie de 80% - adică mai bine de 2 miliarde de dolari, iar restul datoriei a fost eşalonat pe 23 de ani cu 5 ani de graţie. Prin urmare, irakul işi termină de plătit datoriile abia în 2028.

"Unde a greşit România, după opinia mea, a greşit acolo unde nu a cerut o implicare mai consistentă în procesul de reconstrucţive a Irakului. Au fost ţări care au obţinut garanţii serioase în procesul de reconstrucţie, în legătură cu accesul la resursele Irakului, şi cu accesul companiilor din ţările respective la procesul de reconstrucţie, care compensau în oarecare măsură anularea sau reducerile de datorii ale Irakului", spune Varujan Vosganian.
În 2007, chiar ministrul Vosganian a semnat un acord prin care datoria externa a Mozambicului fata de Romania era reducă cu 90%. De la 140 de milioane de dolari - ne-am mulţumit cu 14.

Un miliard îngropat la Krivoi Rog

Krivoi Rog, Ucraina. Un loc în care România a investit enorm: aproape un miliard de dolari. Acum, această investiţie nici măcar nu apare pe vreo listă oficială pentru recuperare.
Dolinska. Un oraş ucrainean cu 20.000 de locuitori, la 700 de kilometri de România. Pentru cei mai mulţi dintre noi, numele nu înseamnă nimic. Oraşul este construit de români. Noi le-am făcut spitalul, noi şcoala, primăria, blocurile şi drumurile. Lângă oraş se întinde combinatul, un colos pe 1.300 de hectare. Povestea eşecului de la Krivoi Rog începe în 1986, când cinci ţări socialiste au început lucrările la acest obiectiv imens. În '97, ucrainienii au oprit lucrările şi acolo totul s-a transformat într-o ţintă pentru hoţi. Statul român încă mai plăteşte două milioane de dolari pe an pentru paza şi conservarea mamutului industrial.

O afacere comunistă din 1997

Şi în ţara lui Fidel Castro România a investit enorm. De la armament - la tractoare sau camioane. Pe vremuri, primeam tutun sau zahăr cubanez. Acum, nu mai primim nimic. O datorie care depăşeşte un miliar de dolari.
Unul dintre cele mai importante obiective făcute de români acolo este uzina de crom-nichel Las Camariocas. Partea română a livrat utilaje pentru acest combinat. Iar plata pentru produsele livrate acolo trebuia să se facă în produse de nichel şi cobalt, începând cu anul 1997. Cubanezii au îngheţat relaţiile cu noi şi, deşi recunosc datoria istorică, încearcă s-o uite.
Exportatorii lui Ceauşescu - primii superpatroni

Neglijată de autorităţile noastre din incompetenţă sau interes, recuperarea datoriilor externe a devenit mană cerească pentru mai multe companii private. Fostele firme de comerţ exterior, multe dintre ele - anexe ale securităţii, au intrat în acest joc sau, mai bine zis, n-au ieşit. Aşa se face că, după revoluţie, aceste firmele ale statului s-au privatizat şi au recuperat datoriile României diect în conturile lor, iar statul nu a mai primit mare lucru.
În regimul Ceauşescu, toate contractele treceau prin intreprinderile de comerţ exterior. După 22 decembrie '89, când deja aveau contractele pentru 1990, au luat legătura cu partenerii: "Mon cher, la noi aici e libertate deplină, aşa că eu mă ocup să se achite, întreprinderile să facă produse şi dumneata îmi dai mie banii" - face reconstituirea un responsabil din Finanţe. "În această situaţie, cel mai bine e sa creezi haos. Ca să poţi să lucrezi. A dispărut arhiva ministerului comerţului exterior."
Cazul Siriei este relevant. România a făcut acolo rafinării, fabrici de ciment, combinate chimice, irigaţii pe mii de hectare. Investiţiile s-au derulat prin Industrial Export - o companie a statului. În 1990, datoria Siriei se ridica la 100 de milioane de dolari. După revoluţie, Industrial Export a recuperat în conturile proprii 36 de milioane de dolari. Statul român plătise totul: utilajul făcut de Grivita Rosie, transportul, oamenii care au lucrat acolo.
Cum am scăpat de comoara de la Murzuk

Libia. Relaţia deosebită a lui Ceauşescu cu colonelul Gaddafi a fost fructificată în nenumărate contracte comerciale. Noi am făcut în Libia drumuri, zeci de şcoli, sute de blocuri, am exportat arme. Libienii au fost mărinimoşi: au permis românilor să concesioneze un câmp petrolifer, Murzuk, pe 20 de ani, cu posibilitate de prelungire. Până în 1993, statul român a investit acolo peste 50 de milioane de dolari. Guvernul Văcăroiu vinde apoi concesiunea unor spanioli. Tranzacţia se derulează prin Rompetrol, companie a statului. O parta din plată se face la încheierea tranzacţiei, restul de bani - 85 de milioane de dolari - urmând să fie plătit în timp. Rompetrol se privatizează, iar cele 85 de milioane nu ajung la stat, ci în conturile companiei.
"Cea de-a doua tranşă nu a mai intrat în contul statului, motiv pentru care statul român este parte în procesul cu Rompetrol - de data asta societate privată - pentru recuperarea sumei de 88 de milioane de dolari plus 200 de milioane de lei, care de fapt reprezintă stoc şi dobânzi", Bogdan Dragoi, secretarul de stat de la Finanţe.
Reprezentanţii companiei petroliere sunt cât se poate de fermi: nu au de gând să dea statului nici un ban: "În principiu, societatea se privatizează cu drepturile şi obligaţiile pe care le avea înainte de privatizare. Singura diferenţă poate fi atunci când statul român, cel care vinde, îşi rezervă un anume drept sau obligaţie, ceea ce nu s-a întâmplat". Aşa că, incompetenţa sau interesul celor de la Finante adaugă noi sume pe lista banilor pierduţi de România. Mai trebuie precizat doar că, din zăcămintele din Marzuk, s-a scos doar anul trecut petrol de peste 1 miliard şi jumatate de dolari.

Răspunsul năucitor al lui Ghaddafi, în anii '90: "Nu discut decât cu Ceauşescu"

În plus, din Libia au mai rămas de recuperat şi alte câteva zeci de milioane de dolari pentru drumurile făcute de romani. Dupa '90, răspunsul lui Gaddafi a fost năucitor: voia să discute doar cu Ceauşescu. Povesteşte Ştefan Andrei: "Când s-au dus acolo să discute problema cu libienii, ştii care a fost răspunsul lor? Preşedintele Ghaddafi a zis că are nişte înţelegerie special cu Ceauşescu - vine Ceauşescu aici sau vine el la Bucureşti, la întâlnirea cu Ceauşescu. Ce să mai discute..."

Cele 470 milioane de dolari cu care ne-am spălat rufele

Egiptul ne datora, în '89, 470 de milioane de dolari. Acum, datoria a dispărut.
"Cel puţin în perioada în care eram ministru de Externe, a fost o astfel de înţelegere cu Egiptul care şi-a reglementat datoria faţă de România prin exporturi", spune Teodor Melescanu. Înainte de 1989, România construise în Egipt fabrici de ciment şi de produse chimice, a construit linii electrice de înaltă tensiune, conducte de alimentare cu apă pe zeci de kilometri. În schimbul acestor investiţii costisitoare, am primit în anii '90… detergenţi de tip Jax şi Smash, sau insecticide.
Fostul deputat PSD Iosif Armaş este unul dintre numeroşii afacerişti care au profitat de pe urma datoriilor pe care le avem de încasat. Numele lui Armaş este asociat printre altele cu distrugerea staţiunii Băile Herculane, pe care a cumparat-o în condiţii dubioase în 2001. Cu doi ani înainte, în timpul guvernului Isărescu, s-a prezentat la Ministerul de Finanţe şi şi-a oferit expertiza pentru recuperarea datoriei de 72 de milioane de ruble, echivalentul a 72 de milioane de dolari din Vietnam. "Eu am lucrat cu un coleg străin care făcea aşa ceva şi atunci am zis hai să încerc şi eu. Şi normal că am depus o cerere la Ministerul de Finanţe, am primit creanţa din Vietnam care a fost dolar pe dolar", ne-a declarat omul de afaceri Iosif Armas. Rezultatul: din 72 de milioane, noi ne-am ales cu orez în valoare de 18 milioane de dolari pe care l-a vândut Armaş.
Recuperarea creanţelor româneşti cu o firmă care nu există

Investiţiile lui Nicolae Ceauşescu se regăsesc şi pe malurile Tamisei. Şi asta pentru că în Londra sunt multe firme care au încercat să cumpere creanţe pe care le avea România. Unele chiar au reuşit. Este foarte interesant cum datoria Angolei, estimată la aproape 20 de milioane de dolari, s-a plimbat la mai multe companii, în mai multe ţări. În 1998, în timpul guvernului Radu Vasile, se cesionează datoria Angolei către Cobbham International Investements. În anul 2000, aceeaşi datorie este dată firmei Argirom, condusă de Iosif Armaş, care se obliga să plătească 15 la sută din valoarea iniţială, adică în jur de 2,7 milioane dolari. În 2003, guvernul Năstase cesionează datoria firmei Maxima Grup. Undeva, firul se rupe...
Am căutat la Londra o firmă care se cheamă Maxima Grup PLC. În registrul companiilor din Marea Britanie, nu există nicio firmă cu datele acestea. Datele apar însă în hotărârea guvernului român. Maxima Grup nici nu-şi putea găsi un sediu mai bun decât aproape de noul Scotland Yard. E oarecum normal, deoarece în firmă se pare că sunt băgaţi şi nişte foşti poliţişti. Administratorii clădirii nu au auzit în viaţa lor de această firmă: "N-a fost niciodata firma asta aici", ne-au declarat telefonic. Atunci, se pune întrebarea cui a vândut România datoria pe care o avea în Angola: unei firme fantomă, unei firme care a dat o adresă greşită? Sau cineva din guvernul României a trecut pe hotărârea de guvern o adresă greşită… Sunt întrebări la care, normal, răspunsul trebuie să fie tot în România.
Gheorghe Piperea, avocat specializat în drept comercial, explică: "Există pe plan internaţional două sau trei locuri unde chiar există burse ale acestor creanţe. Unde se circularizează, se vând aceste creanţe. Nu s-a făcut acest lucru pentru că probabil sunt foarte multe lucruri de ocultat în privinţa acestor creanţe". Problema e că pe bursă nu se mai pot da şi lua comisioane.
Guvernanţii Romaniei au vândut creanţe într-o totală lipsă de transparenţă. Pe ascuns, fără licitatii. Banii munciti de români înainte de 1989 s-au scurs în buzunarele speculanţilor.
Datoria Zambiei către România şi scandalul londonez

În lume sunt companii care s-au specializat tocmai pe cumpararea datoriilor de la ţări aflate în imposibilitatea de a se apăra. Aceste companii - un fel de fonduri de investiţii în datorii - au fost numite Fondurile Vulturului. Tim Jones lucrează pentru o organizaţie non-guvernamentală britanică înfiinţată pentru a lupta împotriva acestor fonduri. Un scandal imens, care a avut în centru România şi Zambia, a fost declanşat acum câţiva ani la Londra. Pe malurile Dâmboviţei nu s-a auzit însă nimic.

Când datoriile Zambiei au început să fie şterse de anumite guverne, câteva companii private au cumpărat datoriile pentru bani foarte puţini. Una dintre ele a fost Donegal International, care a cumpărat datoria către România. Zambia datora României aproape 30 de milioane de dolari. Guvernul Radu Vasile a vândut, pe ascuns, către "Donegal", o companie cu sediul în Insulele Virgine, datoria Zambiei la un preţ cu puţin peste 3 milioane de dolari. Adică 10 la sută din valoarea datoriei.

Donegal International a dat în judecată Zambia şi a cerut să îi fie plătite 55 de milioane de dolari în contul datoriilor pe care le răscumpărase de la România. "Ei au cumpărat de la România pentru 4 milioane de dolari şi apoi au dat în judecată în Tribunalul britanic guvernul din Zambia. Până la urmă au reuşit să câştige 15 milioane de dolari", spune Tim Jones. Un profit de 12 milioane de dolari pentru Donegal. Pentru România? Un minus de 27 de milioane.
Cazul a fost extrem de controversat. Însuşi primierul britanic de atunci, Gordon Brown, a luat atitudine împotriva practicilor prin care speculanţii de creanţe se îmbogăţesc: "Condamnăm perversitatea cu care Fondurile vulturului ("Vulture funds") cumpără datorii la preţuri reduse şi fac profit dând în judecată ţara debitoare pentru a obţine un câştig ieşit din comun şi imoral. Este revoltător!"
La presiunea mass-media şi a organizaţiilor non-guvernamentale, legislaţia a fost schimbată . De anul trecut, nicio companie britanică nu mai poate cumpăra datorii în contul ţărilor africane sau al celor din lumea a treia.

Măsura luată de britanici a avut ecou şi în România. Ministerul de Finanţe refuză acum să mai negocieze cedarea creanţelor. Nu mai cedează creanţe, dar nici nu face mare lucru pentru recuperarea datoriilor. Miliarde de dolari. Multe din ţările care au datorii către noi au posibilitatea să plătească. Dar nu o fac pentru că la noi nici măcar nu se ştie bine cine ar trebui să se ocupe de acestă problemă. Aşa că nu ne recuperăm banii, dar ne împrumutăm. România datorează altora mai bine de 90 de miliarde de euro.
Cosmin Savu
reporter PRO TV