sâmbătă, 23 iulie 2011

Joe Dassin vs Eminescu -comparatie

Joe Dassin
L'ÉTÉ INDIEN / VARA INDIANA
Tu sais, je n'ai jamais été aussi heureux que ce matin-là
Nous marchions sur une plage un peu comme celle-ci
C'était l'automne, un automne où il faisait beau
Une saison qui n'existe que dans le Nord de l'Amérique
Là-bas on l'appelle l'été indien
Mais c'était tout simplement le nôtre
Avec ta robe longue tu ressemblais
A une aquarelle de Marie Laurencin
Et je me souviens, je me souviens très bien
De ce que je t'ai dit ce matin-là
Il y a un an, y a un siècle, y a une éternité


On ira où tu voudras, quand tu voudras
Et on s'aimera encore, lorsque l'amour sera mort
Toute la vie sera pareille à ce matin
Aux couleurs de l'été indien


Aujourd'hui je suis très loin de ce matin d'automne
Mais c'est comme si j'y étais. Je pense à toi.
Où es-tu? Que fais-tu? Est-ce que j'existe encore pour toi?
Je regarde cette vague qui n'atteindra jamais la dune
Tu vois, comme elle je reviens en arrière
Comme elle je me couche sur le sable
Et je me souviens, je me souviens des marées hautes
Du soleil et du bonheur qui passaient sur la mer
Il y a une éternité, un siècle, il y a un an


On ira où tu voudras, quand tu voudras
Et on s'aimera encore lorsque l'amour sera mort
Toute la vie sera pareille à ce matin
Aux couleurs de l'été indien

Ştii, n-am fost niciodată aşa fericit ca-n dimineaţa aceea...
Mergeam pe o plajă la fel ca asta,
Era toamnă, o toamnă cu vreme caldă,
Un anotimp care nu există decît în nordul Americii,
Acolo i se spune 
vară indiană,
Dar era pur şi simplu anotimpul nostru.
Cu rochia ta lungă, semănai
Cu o acuarelă de Marie Laurencin
Şi-mi amintesc, mi-amintesc foarte bine
Ce ţi-am spus în acei zori,
Acum un an, acum un secol, acum o eternitate...


Vom pleca, unde vei vrea şi cînd vei vrea
Şi tot ne vom mai iubi, chiar cînd dragostea va fi murit,
Tot ce va mai fi cu noi, va fi ca aceşti zori
De culoarea verii indiene.

Azi sunt departe de acea dimineaţă de toamnă,
Dar e ca şi cum încă ar mai fi. Te gîndesc.
Unde eşti? Ce faci? Mai exist pentru tine?
Privesc valul acesta care nu va atinge ţărmul:
Vezi, ca şi el, mă întorc înapoi,
Ca şi el, mă aştern pe nisip
Şi-mi amintesc, mi-amintesc apele fluxului,
Soarele şi bucuria care parcă pluteau pe mare
Acum o eternitate, acum un secol, acum un an...


Vom pleca, unde vei vrea şi cînd vei vrea
Şi tot ne vom mai iubi, chiar cînd dragostea va fi murit
Tot ce va mai fi cu noi, va fi ca aceşti zori

Joe Dassin-L'Ete Indien

VARĂ INDIANĂ - LA STEAUA
   

      Fără să fie o poezie din cale-afară de reuşită, textul acestui cîntec are, în miez, o metaforă excepţională, comparabilă, ca frumuseţe, cu cea din La steaua  a lui Eminescu.
      Acolo, o dragoste care încă îi mistuie pe protagonişti, chiar dacă hazardul vieţii i-a despărţit, e comparată cu lumina care continuă să călătorească spre Pămînt, deşi sursa ei, o stea aflată la mii de ani-lumină, nu mai există demult.
      În  cîntecul lui Joe Dassin, sentimentul care-i încearcă pe el şi pe ea, care s-au iubit şi nu mai sunt împreună, e comparat cu fenomenul meteorologic numit "vară indiană" (vreme foarte caldă în octombrie, noiembrie): ca şi cum n-ar "şti" că nu mai e vremea ei, că a "murit" de luni de zile, vara continuă - "nebuneşte" - să se facă simţită în adîncul toamnei...

Mihai Eminescu - La Steaua

La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.

Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.
 

La Steaua

"ROMANIA MEA" Concurs de eseuri

LOCUL I
 „ŢARA CONTROVERSELOR!”

 Mi se spune că sunt un copil îndrǎzneţ aflat pe treptele maturizǎrii… Frumoasă caracterizare… Mă simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea sǎ decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatǎ binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceastǎ ţarǎ teribil de simplǎ şi frumoasǎ, trecutǎ adesea prin focurile unor rǎzboaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamatǎ şi blamată, şi oacheşǎ, cu oameni care visează să trăiască în altă ţară . Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei...
 Este ţara mea o ţarǎ scǎpatǎ din mânǎ, ce se îndreaptǎ spre un declin sadic creat de propriile mentalitǎţi? Ar fi absurd sǎ pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în mǎsurǎ sǎ învinuiesc ţara pentru nimic ci doar sǎ atrag atenţia cǎtre „umilul” megieş român.
 Este cert faptul cǎ într-o zi voi putea pǎrǎsi aceastǎ ţarǎ... Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fǎrǎ cheie… Cutez a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţarǎ perfectǎ? Este România o ţară perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul unde am crescut, am împǎrţit bucurie, tristeţe, am învǎţat sǎ iubesc, sǎ dau frâu liber imaginaţiei, sǎ cred în forţele  proprii, sǎ mǎ exprim, sǎ ajut, sǎ caut rǎspunsuri, sa ignor, sǎ sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o ţarǎ ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.
 Mă simt prinsǎ în mrejele ţării care, cu o ultimă sforţare, încearcă să mă ademenească prin masivele ei înzǎpezite iarna, prin adierea florilor de primavarǎ, cu aerul ei de fecioară adormitǎ de bogǎţia verii şi dezmierdată de o bǎtrânǎ toamnǎ târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivatǎ cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un rost propriei vieţi. Purtǎm cu noi veacul frumuseţii, a dorului de drumeţii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parcă prin vene deşi glasul biroului şi ora 7 pândeşte perfid… De undeva, din inima ţării se aude tulburător imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitǎ sǎ trǎiascǎ, având un cult al acumulării de traume. Probleme sau pǎreri tardive, puse faţǎ în faţǎ cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilitǎţi insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex appeal, faptul cǎ pentru clasa politicǎ suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacă indecenţă înseamnă echivalenţa vot – peşte congelat, cǎ noi deşi nu avem suficiente case... construim monumente, cǎ unele maniere par a se gǎsi la intelectuali sau în aparenţǎ la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni cǎ la capǎtul sǎrǎciei se aflǎ viaţa, clubul, luxul. Cumplit este faptul cǎ fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o întreagǎ naţiune ce ne cǎutam valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o viaţǎ care sǎ nu se transforme în tipul de hranǎ fǎrǎ condiment.
 Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi, redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamânt. Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învǎţaţi sǎ vorbeascǎ româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de mânǎ în grǎdiniţe, apoi la şcoalǎ.
 Dacǎ m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţǎ aş şti sǎ rǎspund: din Vaslui, de pe o stradǎ anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fǎrǎ nicio noimǎ, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an. Mǎ uit în oglindǎ analitic, cred cǎ arǎt bine, pǎrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamǎ. Cobor scǎrile prudent, mi-e teamǎ sǎ nu alunec, a spǎlat proaspǎt femeia noastrǎ de serviciu. La capǎtul culoarului deja zǎresc aceleaşi siluete, vecinii mei care ascultǎ muzicǎ pusǎ în casǎ de afarǎ. Încerc să-i ignor, aşa cum ignor şi replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abţine sǎ nu exclame „Ce dracu or face ǎştia toatǎ ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucatǎ de pâine!” În naivitatea ei, speră... să nu ajung şi eu ca  ei.
 Înaintez spre ieşirea din scarǎ. Vali, un urecheat ciudat, mǎ salutǎ zâmbind cu gura plinǎ de seminţe. Schiţez un zâmbet, mǎ mai întreabǎ ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sǎ aflu, dar le simt privirea fix pe fundul  meu. Brusc, mǎ întreb dacǎ vreunul o fi avut în viaţa lui emoţii la românǎ, sau s-o fi strǎduit la matematicǎ. Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte. Cum or fi arǎtat când erau bebeluşi, moi şi pufoşi. Ce aşteptǎri o fi având de la ei nişte mǎmici nedormite? Unde, pe ce scarǎ a societǎţii ar trebui sǎ-i aşez? Sunt scursuri, sunt plevuşcă? Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine! Asta nu pot ignora. Ce şanse primesc ei şi de la cine? Ce şanse primesc eu şi de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuitǎ, ei – din familii la fel de obişnuite, ca şi mine! Lǎsati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei… Din România mea şi din România lor…
 Mergând spre şcoalǎ, mǎ gândesc brusc la ce aş vrea sǎ mǎ fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala româneascǎ scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţǎ! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modǎ sǎ te tratezi în strǎinǎtate”... Toate fetele de vârsta mea vor sǎ se facǎ modele sau... nu ştiu... ceva care sǎ le aducǎ mulţi bani şi faimǎ.
 Îmi atrage brusc, deodatǎ, atenţia un afiş publicitate rupt. Încǎ se mai observǎ zâmbetul „ca pentru pozǎ” al celui care promitea ca şi alţii... marea cu sarea! Mǎ întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti? Dacǎ da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit?
 Drumul cǎtre şcoalǎ e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sǎ vǎd ceva, o pǎrticicǎ din ţara asta. In acest moment vǎd o femeie cǎrând o sacoşe, însoţitǎ de soţul care fumeazǎ o ţigarǎ… şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic…


 
 Gina Camelia  ROMAN
 Liceul Teoretic  „Emil Racoviţă” – Vaslui

vineri, 22 iulie 2011

IONEL FERNIC

Ionel Fernic (n. 29 mai 1901, Târgovişte - d. 22 iulie 1938, Bucovina) a fost un compozitor român de muzică uşoară, aviator (pilot civil) şi unul dintre primii paraşutişti români. Între alte preocupări ale sale au intrat scrisul (proze de mici dimensiuni, textier pentru multe dintre romanţele sale) şi munca de gazetar.

Familia Fernic se va muta la Galaţi, unde Ionel urmează liceul „Vasile Alecsandri”. Aici îl cunoaşte pe profesorul de muzică şi compozitorul Teodor Fuchs, de la care va lua primele lecţii de chitară şi pian. Pasionat de muzică, dar şi de aparatele de zbor, Ionel Fernic este îndrumat de părinţi să-şi continue studiile într-o facultate tehnică; totuşi, va opta pentru Conservatorul din Bucureşti, unde intră la secţia de artă dramatică cu cea mai bună medie. Deşi remarcat de profesorii săi, tânărul nu se impune pe specializarea oferită de şcoală. Are ocazia să joace alături de Aristide Demetriade, Ion Manolescu, Mişu Fotino ş.a. O dată încheiate studiile (1924), Fernic îşi satisface stagiului militar la Şcoala de ofiţeri în rezervă din Ploieşti; va rămâne în oraş pentru câţiva ani şi tot aici va compune o parte importantă a repertoriului său.
Poate sub îndrumarea profesorului Fuchs, Fernic a compus în ultimul an de liceu balada Cruce albă de mesteacăn (1919), prima sa piesă de muzică uşoară. După ce se va stabili la Ploieşti, înţelegând nevoia de a compune muzică de succes, dar şi totodată pentru a-şi verifica posibilităţile, scrie romanţe şi tangouri. Primul său tango, compus în 1931, s-a intitulat Minciuna (mai cunoscut prin titlul Pe boltă când apare luna, reprezentând primul vers din refren); în fapt, melodia este o adaptare a unei piese franţuzeşti, propusă de Nicolae Kiriţescu. Versurile în limba franceză au fost înlocuite cu unele noi, scrise de Aurel Felea.
În doar câţiva ani, Ionel Fernic a devenit autorul a peste patru sute de şlagăre. Multe dintre compoziţiile sale s-au bucurat de faimă în epocă şi continuă să fie apreciate până în ziua de astăzi. În prezent, se editează anual sau la distanţă de câţiva ani, noi compilaţii de muzică uşoară care includ piese semnate de Fernic.
Din anul 1927, Fernic şi-a încercat pentru scurt timp talentul scriitoricesc, publicând un volum de schiţe, Misterele din Mizil (pe modelul seriilor publicate în foileton, de mare succes în Europa; de exemplu, Misterele Parisului). În 1928 a publicat un volum de poezii, Prăştii şi câteva cărţi pentru copii. A fondat revista satirică Să nu te superi că te-njur.

La începutul anilor treizeci, Fernic se mută definitiv în Bucureşti.
Fernic a absolvit Şcoala de pilotaj de la Băneasa în primăvara anului 1935, primind brevetul de zburător. Figurează în evidenţele piloţilor români de turism şi sport; tot atunci se arată interesat de paraşutism. Fernic execută primul salt cu paraşuta în cadrul unui miting aviatic la aeroportul Băneasa. Va trebui să renunţe la paraşutism din pricina unui accident la o aterizare. Este numit directorul Şcolii de pilotaj din Cernăuţi; va fi medaliat de însuşi regele Carol al II-lea cu o distincţie importantă, „Virtutea Aeronautică”.
Ionel Fernic şi-a pierdut viaţa într-un accident aviatic pe data de 22 iulie 1938, la vârsta de 37 de ani. Pasager al unui zbor pe ruta Varşovia-Bucureşti-Salonic (compania poloneză LOT), Fernic şi-a pierdut viaţa alături de toţi ceilalţi pasageri, din cauze necunoscute, avionul prăbuşindu-se în pădurea de la Negrileasa, în apropiere de satul Stulpicani, judeţul Suceava. Rămăşiţele lui Ionel Fernic au fost incinerate la Crematoriul bucureştean; la eveniment au participat prieteni şi colaboratori din lumea muzicii şi aviatori care, fie i-au cântat piesele mai îndrăgite, fie l-au omagiat printr-o demonstraţie de zbor deasupra Bucureştiului.

Cristian Vasile - Aprinde o tigare
 
 Asculta  mai multe  audio   traditionala

Cristian Vasile - Ce vrei sa ti scriu
 
 Asculta  mai multe  audio   traditionala

Traian Fortun-Romanta celei care minte
 
 Asculta  mai multe  audio   traditionala

Cel mai frumos rau

În functie de anotimp, Cano Cristales - Crystal River, râul celor 5 culori, un râu din Columbia fascinează printr-o varietate impresionanată de culori.
Râul cristalelor din Columbia este cunoscut în întreaga lume pentru varietatea sa uimitoare de alge care dau un aspect unic. Unicitatea constă în faptul că pe tot parcursul anului râul are 5 culori.
În funcție de anotimp râul va avea o varietate de galben, albastru, verde, negru și roșu. Toate aceste culori pot fi văzute prin apa curată.

Cel mai frumos rau CRYSTAL
 
 Vezi  mai multe  video    din   calatorii

joi, 21 iulie 2011

Batea la poarta cerului de Vasile Voiculesc


Vasile Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, judeţul Buzău, ca fiu al lui Costache Voiculescu, gospodar cu stare, şi al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor. Şcoala a început-o în satul Pleşcoi, Buzău în 1890. Cursul primar l-a absolvit la Buzău. A urmat studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” şi apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Preocupat de materialism, pozitivism şi evoluţionism, îi citeşte pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin şi Spencer. Studiază opera lui Wundt, Harald Høffding, Pierre Janet şi W. James, fiind atras de psihopatologie şi psihofizică.
Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1902 - 1903) şi le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obţinut în 1910.
S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii şi scrisori de dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la ţară. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuţă. Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din acelaşi an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din ţara zimbrului şi alte poezii (1918).
A decedat în anul 1963.
La Pârscov există „Casa Memorială Vasile Voiculescu”.

Batea la poarta cerului o raza,

Batea sfios si-ncet ca o straina

Tarziu, un inger a deschis sa vaza

Si-a stat, uimit de palida lumina.



Era o biata raza scaparata

Dintr-un adanc de minte omeneasca,

Ce strabatuse calea-nfricosata

De la pamant la granita cereasca



Parea atat de trista si umila,

Dar totusi credincioasa si curata,

Ca ingerul a tresarit de mila

Si-a prins-o bland de mana tremurata.



Apoi, grabit a luat-o-n cer la dansul

Si-a dus-o-n sfanta ingerilor hora;

I-a podidit pe toti, privind-o, plansul

Si-au strans-o-n brate toti ca pe o sora!



Ea le-a zambit, stergandu-le plansoarea

Si s-a rugat apoi de ei fierbinte

S-o-nfatiseze bunului Parinte

Ca sa primeasca binecuvantarea;



"Stapane vesnic, datator de viata,

Din ce-ntunerec ma-naltai la Tine.

Din ce prapastii crancene de gheata,

Din ce vartej de patimi si ruine!



Cat am luptat cu oarba ratacire,

Cu nebunia surda si pacatul

Dar n-am putut sa saman o sclipire

In largul noptii stapanind de-a latul.



Si-n van am ars un creier, neindurata,

Ca pe-o festila, fara de crutare,

Invinsa, goala, stinsa, spulberata

Doar in surghiun gasesc acum scapare.



Sa pot s-ajung la cerurile albastre,

Ca dintr-o grea catusa ce ma strange

Am strabatut prin veacuri de dezastre

Si-apoi trecui oceane-ntregi de sange!"


LUATI EXEMPLU

Am de gand sa va arat actori foarte cunoscuti care au imbatranit frumos si cu demnitate!
Cati dintre noi am luat exemplul lor?