sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Nicolas Poussin


Nicolas Poussin (n. 15 iunie 1594 în Les Andelys, Normandia - d. 19 noiembrie 1665 în Roma ) a fost un pictor francez din perioada clasicismului baroc.
Poussin s-a născut într-o familie modestă, a unui fost soldat din armata regală franceză. A învățat pictura între anii 1612 - 1621 în Rouen și Paris. Primele impulsuri în domeniul picturii le are deja în școala din Fontainebleau. Prima lucrare a lui mai importantă este realizată în palatul „Palais du Luxembourg” din Paris, unde a pictat împreună cu „Philippe de Champaigne ”. In Paris Nicolas Poussin va cunoaște pe poetul Marino, care-l va iniția în mitologia greacă și romană, el va ilustra mai târziu prin schițe epopea lui Marino despre Venus și Adonis.
Ajunge în Roma în anul 1624, unde Marină îl va recomanda cardinalului „Giulio Sacchetti” și lui „Francesco Barberini” nepotul papei Urban VIII. In Roma va cunoaște pe pictorii Jacques Stella, Joachim Sandrart și Claude Lorrain. In anul 1630 se va căsători cu Anne Marie Dughet, fica unui bucătar francez din Roma.
Poussin are greutăți de a găsi în Roma de lucru, papa însărcinează numai pictorii consacrați italieni Guido Reni, Pietro da Cortona sau Carracci. In 1627 el va fi recomandat de pictorul Gian Lorenzo Bernini și prin intermediul cardinalului Barberini, va fi însărcinat să picteze „Moartea lui Germanicus” sau o pictură de altar „Martiriul Sfântului Erasmus”. Pictura va fi apreciată dar Poussin nu va mai primi de lucru. In 1631 este luat în universitatea de artă „Accademia di San Luca”. Aici se va preocupa mai mult de picturi cu teme religioase sau mitologice în format mai mic. Prin intermediul prietenului și mentorului său Pozzo reușește să-și vândă picturile. Astfel el va picta portrete a lui Leonardo da Vinci care vor fi tipografiate în tratatul „Trattato della Pittura” unde sunt descrise diferite tehnici utilizate în pictură.
Se va reîntoarce în 1641 la cererea regelui Ludovic al XIII-lea al Franței și presiunea cardinalului Richelieu la Paris. Regele îl va numi director al construcțiilor regale și-l însărcinează să picteze „Grande Salle” (Sala mare) din Louvre. Intre Poussin și pictorii francezi consacrați apar tensiuni cauzate de succesul său. In 1642 părăsește Parisul întorcându-se definitiv la Roma, în 1643 moare Richelieu, astfel că Poussin poate să lucreze liniștit mai departe în Roma. Aici va picta în continuare diferite teme religioase sau mitologice în formate mici, având ca și cumpărători un cerc restrâns de iubitori de artă ca Antonio Rospigliosi, Gian Maria Roscioli cancelarul papei Clemens VII, Duc de Créqui și Henri Valencay consuli francezi în Vatican, ca și mai târziu bancherul francez Jean Pointel care a cumpărat peste 20 de picturi ale lui. Printre operele lui mai importante se numără:
Cele șapte sacramente
Cele patru anotimpuri
Et in Arcadia ego
Ca o recunoaștere târzie a meritelor sale în 1665 Ludovic al XIV-lea al Franței îl numește primul pictor al Franței. Poussin moare la 19. noiembrie 1665 fiind înmormântat la biserica San Lorenzo din Lucina. Mormântul lui cu bustul pictorului a fost construit după planurile aritectului francez Léon Vaudoyer (1803-1872).

Copilarie























Copilarie
 
 Vezi  mai multe  video    din   cum-sa

vineri, 18 noiembrie 2011

Louis Jacques Mandé Daguerre

Louis Jacques Mandé Daguerre (n. 18 noiembrie 1787 la Cormeilles-en-Parisis, Val-d'Oise, d. 10 iulie 1851 la Bry-sur-Marne, Val-de-Marne, Franta), este considerat parintele fotografiei, prin inventia sa numita daghereotipie. Era un artist plastic, mai precis intai decorator de teatru, apoi pictor de decoruri. Executa decoruri remarcabile pentru Opera si sala Aladin din Paris.

Louis Daguerre devine foarte cunoscut cu ocazia unor spectacole de Diorama, impreuna cu Charles Marie Bouton (1822) inventatorul acestui sistem, care consta in prezentarea unor tablouri de mari dimensiuni (22 x 14 m in cazul lor), alcatuit din diferite planuri si care, sub aspectul unui joc de lumini, da spectatorului impresia realitatii. (Se pot realiza si prin proiectii ale unor imagini statice desenate sau fotografiate pe un suport translucid.)
Cand se face o fotografie, o lentila proiecteaza o imagine a scenei pe o suprafata care este invelita intr-o substanta chimica fotosensibila.
Lumina provoaca schimbari in materialul sensibil, iar modelul acestora este transferat intr-o imagine vizibila prin prelucrarea chimica.
In anul 1826 il cunoaste pe Joseph Nicéphore Niépce, care se ocupa cu captarea imaginilor din exterior pe un suport solid. Impreuna perfectioneaza sistemul, punand la punct procedeul care se va numi daghereotipie. Foloseste ca agent sensibilizator iodul pus pe o placa de cupru, acoperit cu un strat de argint. Printr-o developare in vapori de mercur se obtine o imagine negativa in relief (o matrita).
A durat aproximativ opt ore ca sa inregistreze o scena in aer liber pe placa fotosensibila. Niepce a murit in 1833, inainte sa-si fi perfectionat procedeul, care utiliza bitumul ca material fotosensibil. Partenerul sau, Louis Daguerre, a continuat sa experimenteze si, in ianuarie 1839, si-a dezvaluit procedeul de tip Daguerre. Initial acesta utiliza placi de argint invelite cu iodura de argint. Desi relativ insensibile dupa standardele moderne, aceste placi puteau sa inregistreze o imagine in doar 15-30 de minute.
Inventia este prezentata Academiei de stiinta franceze la 19 august 1839, obtinand brevetul, inventie ce se raspandeste rapid nu numai in Franta, ci in toata lumea.
Inainte, asemenea tablouri ale unei scene tineau de domeniul artistilor, introducerea fotografiei practice insemna ca oricine putea realiza o imagine realista, astfel incat noua tehnica a atras foarte mult atentia. In sistemul lui Daguerre, placa expusa in aparatul de fotografiat era prelucrata chimic pentru a forma fotografia finala. De aceea, daca era nevoie de mai multe fotografii, trebuiau sa fie expuse mai multe placi in aparatul de fotografiat.







Acest neajuns urma sa fie curand inlaturat, cand englezul William Henry Fox Talbot a demonstrat primul proces negativ-pozitiv la mai putin de trei saptamani dupa dezvaluirea procesului de tip Daguerre.
Cea mai veche fotografie ramasa a lui Fox Talbot dateaza din 1835 si prezinta un geam al casei sale din Wiltshire. Materialul sau fotosensibil a constat dintr-o bucata de hartie de scris invelita in clorura de argint, iar expunerea sa a durat circa 30 de minute, scrie x-referat.ro.


Prima fotografie a unui om, poza unicat, acum obiect de muzeu si studiu in arta foto

A fost realizata in anul 1838, pe Bulevardul Du Temple din Paris, de catre Louis Daguerre, inventatorul procesului fotografic, si este considerata prima fotografie din istorie a unei fiinte umane.

Procesul implica expunerea unei placi metalice tratata chimic pentru zece minute si, desi sunt si alte persoane in fotografie, din cauza faptului ca se aflau in miscare ele nu au aparut in imagine. In schimb, este cat se poate de clara silueta unui barbat si a unui lustragiu care ii lustruia pantofii, cei doi intrand impreuna in istorie fara ca macar sa fi avut habar de acest lucru, noteaza descopera.ro.





Louis Daguerre a murit in 1851, in casa sa de la tara, langa Paris. Putine inventii au cunoscut atatea imbunatatiri ca fotografia. Aceasta este folosita la scara larga in toate domeniile cercetarii stiintifice.

Louis Daguerre
 
 Vezi  mai multe  video    din   cultura



CITATE

Nicolae Iorga spunea:

Înţelepciunea e o marfă pe care cine o vinde a cumpărat-o.

Nu spune niciodată "nu se poate", ci începe cu "să vedem".

Singura cetate ce nu poate fi cucerită cu sila este sufletul omului.

Fereşte-te deopotrivă de prietenia duşmanului şi de duşmănia prietenului.

Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi.

În viaţa inimii, sentimentele sunt ca soarele, amintirile ca luna tristă şi rece, mângâierile gândului ca o lumină de lampă moartă.

Un cuvânt plin de iubire preţuieşte atât de mult şi totuşi el costă atât de puţin.

Înţelepciunea zice: nu ţi-a izbutit un lucru, fă altul. Atâta mângâiere să ai.

Nu părăseşti un ideal fără să-i laşi ceva din fiinţa ta.

Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.

Poţi închide ochii, dar nu poţi stinge soarele!

E o mare primejdie să ajungi a fi mulţumit de tine însuţi.

Amintirea suferinţelor tale păstreaz-o bine: e comoara cea mai scump plătită.

A pedepsi trebuie să însemne totdeauna a îndrepta.

Surdul vorbeşte mai tare decât cel ce aude; şi prostul discută mai mult decât cel ce înţelege.

Viaţa în acţiune este cel mai bun învăţător.


Să deosebeşti între mâna ce ţi se întinde ca să te ridice şi aceea care te prinde pentru a te opri.

Norocul nu se găseşte bine decât în casa unde se munceşte.

De prea mult gând n-a îmbătrânit nimeni niciodată.

Copiii învaţă bunătatea de la natură şi răutatea de la oameni.

Timpul schimbă florile câmpului, dar nu poate schimba strălucirea aurului din adâncuri.

Cine uită, nu merită.

Fiecare are un drum pe care poate fi condus, dar nu i se poate crea un alt drum decât acela pe care e chemat să meargă.


Cine ţi-a făcut o nedreptate nu rămâne cu o datorie faţă de tine, ci cu o pierdere faţă de el însuşi.

Linguşirea este plata anticipată a trădării care ţi se pregăteşte.

Cea mai mare minune e să crezi că poţi face una. Restul e foarte uşor.

La sfârşitul fiecărei zile socoteşte nu ceea ce alţii au făcut faţă de tine, ci ceea ce ai făcut faţă de alţii.

Ce eşti te priveşte la urma urmei numai pe tine; ce vrei, priveşte şi pe alţii; ce faci, aceea poate privi pe toţi.

Bun cu adevărat e numai acela care nu lasă a se săvârşi răul în împrejurul lui.

Înţelepciunea este a ta numai când o dai altuia, altfel ea este numai în tine.

Fiţi siguri că, dacă înţelepciunea e pe buzele tuturora, e numai în mintea câtorva; pe aceia să-i asculţi.

Tăcerea are glasul ei de înţelepciune - ascult-o!

Om liber e acela care n-are nevoie să spună nici o minciună.

Tăgăduieşte ce ai văzut că nu e, nu ceea ce n-ai văzut că este.

Când oare ura va fi trimisă la sanatoriu şi invidia la casa de corecţie?

Cu tine ai totdeauna doi tovarăşi: tot binele pe care l-ai făcut şi tot răul.

De vei avea aur în sufletul tău, în licăriri de aur va străluci tot ce porneşte de la tine.

Nicolae Iorga
 
 Vezi  mai multe  video    din   cultura

joi, 17 noiembrie 2011

Un intuneric fara cer

Versuri:Dorina Neculce

încă te mai zăream vietate
pulsândă în cele trei dimensiuni un
întuneric fără de cer
fără de lacrimi îți rezemai coatele
înțepenite în penele de foc și
răsăreai de după adăpostul unor gânduri
deșartă revelație a pădurilor cu arbori
de argint cu umbrele lipite în amurg
rana ți se-nchidea cu pleoapa îngroșată
doar urma unor îngroșate semne îți mai scria pe față
fâșii dintr-o poveste sticloasă neumană
și îmi zambeai de fapt era o datorie
dăltuită într-un bloc de piatră o datorie a
unui bărbat încă frumos închis în turnul gothic
fără de ani fără de patrie străbuni
sau rădăcini fibroase și vei găsi  mereu
speranțe sobre în tomberoanele murdare
îneacate de adevăruri mult umflate
dospite-n palmele de vânt
luminile se năruiau  bucată cu bucată și
culegeam din pom florile/răni cristalizate
ridică-ți visele din ploaia de cenușă și
poți avea încredere deplină-n mine dar nu
și în umbra mea alunecoasă
Un intuneric fara cer
 
 Vezi  mai multe  video    din   divertisment

Imagini:Corina Chirila-Picturi
Muzica:Buddha Bar-Essence of ourOrigins

miercuri, 16 noiembrie 2011

SIR FRANCIS DRAKE-MARINAR,TALHAR,EXPLORATOR,NOBIL

Dintr-un tablou de epocă ne priveşte detaşat un personaj istoric cu alură nobilă. Hainele-i alese, gulerul alb plisat şi, în general, înfăţişarea-i îngrijită ne fac, la prima vedere, să credem că a fost un aristocrat sau chiar un om al artelor frumoase. Cât ne-am înşelat! Personajul nostru de astăzi este unul dintre cele mai impresionante figuri ale Istoriei, Aventurii şi Navigaţiei din toate timpurile. Numele său a stârnit invidie, admiraţie şi respect la toate curţile europene.
El a fost Drake, Francis Drake, ţăranul devenit marinar, marinarul devenit căpitan de corabie, căpitanul ajuns pirat, piratul devenit corsar, corsarul devenit nobil, nobilul devenit proprietar de sclavi, proprietarul de sclavi devenit, în final, explorator şi personaj istoric de prim rang.
Începuturile
Tumultuoasa şi glorioasa existenţă a celui sortit să devină cel mai celebru corsar din istorie, precum şi primul englez care a înconjurat Pământul, a început cândva în luna februarie sau martie (istoricii nu s-au pus încă de acord) din anul 1544.

Francis Drake a văzut lumina zilei în ţinutul Devon, iar la scurt timp după naşterea sa, familia s-a mutat în comitatul Kent.
Copilul avea să fie primul dintre cei 12 fii ai lui Edmund Drake, un fermier protestant al cărui zel religios îl propulsase până la funcţia de pastor pentru o parte din marinarii flotei regale britanice.
Viaţa sa personală a fost cu mult sub intensitatea şi măreţia carierei sale militar-politice. Acest om - care a marcat definitiv istoria navigaţiei - a fost căsătorit de două ori şi a murit fără să lase niciun urmaş.
Chemarea mării avea să fie într-atât de puternică, încât micul Francis devine marinar pe o corabie care făcea negoţ cu Franţa, pe vremea când nu împlinise încă 13 ani.
Trebuie să reţinem totuşi că este vorba de o epocă istorică în care exploatarea copiilor, care astăzi oripilează societatea modernă, era o realitate de care nu se sinchiseau prea mult nici măcar părinţii copiilor trimişi la muncă în condiţii mizere şi inumane, de la vârste nefiresc de fragede.
Micul Francis ajunseste foarte bine, comparativ cu alţi copii contemporani cu el, care munceau chiar şi 14 ore pe zi, în minerit, agricultură sau cocoşaţi de mici la războaiele de ţesut. Impresionat de inteligenţa nativă şi curajul tânărului, căpitanul vasului comercial îi predă acestuia comanda vasului, Drake ajungând astfel căpitan de vas la doar 20 ani.
Alţii ar fi fost mai mult decât mulţumiţi cu această realizare şi s-ar fi complăcut într-o existenţă relativ sigură şi prosperă.
Nu şi Drake - tânărul căpitan ţintea mai sus. Cariera de mic afacerist cu navă personală care să facă negoţ cu Franţa pentru tot restul vieţii nu-i satisfăcea visurile de mărire.
Imperiul Britanic, patria sa, era pe atunci în plină ascensiune colonial-militară. Englezii nu precupeţeau niciun efort în lupta pentru dominarea mărilor, dar aveauconcurenţi serioşi si periculoşi. Franţa, Olanda, Portugalia erau adversari de temut, dar duşmanul cel mai puternic era Imperiul Spaniol, aflat pe atunci la apogeul său.

Pirat, corsar, negustor de sclavi, erou naţional
Francis Drake simţea că ţara sa avea nevoie de tineri inteligenţi, curajoşi până la nebunie, vicleni şi gata de orice. Iar nimeni nu corespundea mai bine acestor cerinţe decât propria-i persoană.
Privirea sa lacomă şi temerară se oprise asupra comerţului cu sclavi, una dintre cele mai bănoase afaceri din acea vreme.
Împreună cu vărul său John Hawkins, se îmbarcă pe una dintre corăbiile deţinute de familia Hawkins în Plymouth. Din prima călătorie, cei doi se întorc cu mâna goală, dar insuccesul nu face decît să-l ambiţioneze mai tare pe Drake.
n an mai târziu, pe când avea doar 23 de primăveri, Francis se îndreaptă din nou spre bogatele colonii spaniole din America Centrală. Are ghinion din nou, de data aceasta fiind prins şi întemniţat de spanioli. Este aruncat într-o temniţă mizeră din portul mexican San Juan de Ulúa. Ambiţios, inteligent şi curajos, Drake reuşeşte să evadeze, jurând în sinea sa o cruntă răzbunare împotriva a tot ce înseamnă Imperiul Spaniol. De fapt, majoritatea biografilor săi cad de acord asupra faptului că incidentul prizonieratului a fost cel care a schimbat destinul lui Drake, transformându-l în cel mai temut vânător şi jefuitor al corăbiilor spaniole.
Prima sa acţiune post-prizonierat a constat în atacul asupra Istmului Panama, punctul principal de trecere prin care colonialiştii spanioli din Lumea Nouă transportau bogăţii imense. Cantităţi uriaşe de aur şi argint, în mare parte jefuite de la populaţiile pre-columbiene, erau trimise de aici spre Marea Caraibelor, iar în portul Nombre de Dios erau încărcate în faimoasele galioane spaniole.
Prima sa mare lovitură s-a concretizat în ocuparea şi jefuirea portului Nombre de Dios. Nu fără un preţ major: Drake, spirit bătăios, nu a vrut să stea departe de luptele date de oamenii săi şi a fost, în consecinţă rănit destul de grav. În ciuda insistenţelor oamenilor săi, care îl rugaseră cu Cerul şi Pământul să ia o pauza pentru refacere, Francis simţea că e pe cai mari şi nu voia să abandoneze nimic. A rămas deci ascuns în junglele din Panama, atacând orice transport spaniol.
Fire pragmatică şi nonconformistă. Drake nu dă doi bani pe deja tradiţionala rivalitate dintre francezi şi englezi şi se împrieteneşte la cataramă cu piratul francez Guillaume Le Testu.
Cei doi frumoşi nebuni ai mărilor învolburate dau lovitura vieţii lor în anul 1573. Atunci, bogăţiile aveau să curgă nu din pântecele galioanelor, ci, literalmente de pe spinările catârilor: Drake atacă şi jefuieşte un convoi de catâri care transporta mărfuri prin junglă.
Prada a depăşit orice închipuire. Transportul conţinea circa 20 de tone de lingouri din aur şi argint. Greutatea şi volumul prăzii erau prea mari pentru ca oamenii lui Drake să le care după ei. Speriaţi de apropierea patrulelor spaniole, englezii ascund comoara, îngropând-o în imensitatea junglei. În luptele care au urmat, Guillaume Le Testu este rănit, capturat şi executat prin decapitare.
Drake şi oamenii săi au luat cât aur putea să care fiecare şi au traversat 40 kilometri prin jungla deasă. Flămânzi, răniţi şi epuizaţi, erau la un pas de colaps şi abandon.
Atunci Drake a arătat încă o dată de ce a fost o personalitate cu adevărat unică. A construit o plută pe care s-a urcat cu doi dintre oamenii săi şi a navigat în josul unui râu până la vărsarea acestuia în ocean; în prealabil, îşi ascunsese restul echipajului în junglă. Ajuns la ocean, la nava care-i aştepta, se întoarce cu ajutoare şi reuşeşte să-şi recupereze echipajul nevătămat, plus comoara.
Cei 30 de piraţi englezi care s-au întors victorioşi şi bogaţi în Plymouth aveau să fie ridicaţi la rangul de eroi naţionali, iar cei care căutaţi de autorităţi pentru jaf şi banditism au fost graţiaţi într-o clipită.
Personalitatea şi potenţialul economico-militar prezentate de Drake au atras atenţia celor mai înalte cercuri din Londra - până şi curtea regală. Regina Elisabeta I a fost cea care avea să-i finanţeze toate expediţiile de jaf împotriva Imperiului Spaniol, cel mai mare inamic şi concurent al Perfidului Albion.
Aşa i-a fos scris lui Drake, să devină cel mai mare corsar. Adică un pirat, un bandit care, totuşi, spre deosebire de piratul "clasic" - care păstra pentru sine tot ce jefuia -, împărţea cu autorităţile din ţara de origine o parte din prada sa, primind, în schimb, protecţie şi chiar rang nobiliar.
Încurajat, Francis Drake capturează lângă Lima - capitala peruană de astăzi -, un alt galion spaniol încărcat cu aurul incaşilor, topit şi transformat în lingouri. (Cu alte cuvinte, hoţii spanioli au fost prădaţi de hoţii englezi.) Valoarea totală a capturii era de circa 37.000 ducaţi spanioli, echivalentul a 9 miliarde USD din zilele noastre.
Drake nu iartă nimic, el şi oamenii săi reuşind, la scurt timp după această ispravă, să abordeze galionul Nuestra Senora de la Concepcion. Prada? 36 kilograme de aur, 13 cufere cu ducaţi spanioli şi o cantitate de 26 tone de argint..

Cum să nu devină Drake "erou" naţional?

Născut să exploreze
În anul 1577, Drake a fost însărcinat de regina Elisabeta să întreprindă o campanie de jafuri împotriva navelor spaniole care navigau pe coastele pacifice ale Americilor.
Corsarul -ajuns, aşadar, şi explorator -, a traversat Atlanticul şi a pătruns în Pacific prin strîmtoarea Magellan, ocazie cu care a descoperit că Ţara de Foc era o insulă şi nu cel mai sudic punct al Americilor, aşa cum se credea până în acel moment. Flota sa a fost însă avariată de furtunile cumplite, Drake ajungând să mai aibă o singură corabie, celebra Golden Hind.
Îndârjit de sorţii aparent potrivnici, navighează spre nord atacând oraşul-port Valparaiso şi completându-şi flota pierdută, prin capturarea unor galioane spaniole. Continuându-şi drumul spre nord, Drake a ajuns până în dreptul graniţei de astăzi a Statelor Unite cu Canada.
Voiajul său în jurul lumii a stabilit unele recorduri, printre care şi fondarea şi construirea primei biserici protestante pe continentul american. Cartografierea şi explorarea coastei de vest a Americii de Nord a fost făcută, în premieră, tot de Drake şi oamenii săi, iar hărţile şi descrierile sale asupra frontierei de nord a teritoriilor spaniole în America aveau să servească mai târziu drept una dintre mizele Războiului dintre Statele Unite şi Mexic.
Întors în Anglia natală după mai mult de doi ani petrecuţi pe mări şi oceane, Drake este primit cu cele mai mari onoruri: este înnobilat de către regina Elisabeta, la bordul celebrei sale corăbii, Golden Hind, devenid astfel Sir Francis Drake a primit titlul de Sir, precum şi primar al oraşului Plymouth şi membru al Parlamentului.

Omul care a distrus Armada

Isprăvile sale au stârnit, în schimb, furia spaniolilor. Marele Imperiu Spaniol de atunci era condus de cel mai puternic şi temut monarh, regele Filip II, stăpânitor al Americii Centrale şi de Sud, proprietar al celei mai mari flote de război şi constructor al palatului El Escorial.
Un asemenea catolic fanatic şi monarh absolutist nu putea lăsa nepedepsite jafurile temerarului Drake care, culmea, pe deasupra mai era şi protestant.
Picătura care a umplut paharul a fost turnată tot de Drake care, în stilul său caracteristic, intră cu flota în portul Cadiz, ocupă oraşul pentru trei zile, răstimp în care oameni săi jefuiesc, ucid şi violează după bunul lor plac. Comandantul lor nu se mulţumeşte cu atât, ci ordonă incendierea a 31 de vase spaniole şi capturarea altor 6.
Atacul său nu a fost doar un jaf obişnuit, ci o mişcare strategică bine plănuită şi care a întârziat cu peste un an de zile planurile puternicului Filip II de a invada insulele britanice.
Drake avansează atât de mult pe scara ierarhică încât, după isprava din portul Cadiz, este numit adjunctul lordului Howard of Effingham, nimeni altul decât comandantul suprem al flotei militare englezeşti.
Ajuns vice-amiral, se vede la comanda flotei care avea să înfrunte cea mai puternică forţă navală a vremii, faimoasa Invincibila Armada. Băiatul de preot ajunsese cel mai bun apărător al ţării sale în faţa furiei uriaşe a Armadei.
În primele încleştări cu vasele Armadei, desfăşurate în Canalul Mânecii, forţele britanice conduse de Drake cuceresc galionul spaniol Rosario, nava care transporta sumele de bani din care urmau să fie plătite soldele ostaşilor spanioli care luptau împotriva protestanţilor din Ţările de Jos.
Experienţa şi talentul înnăscut de strateg ale lui Drake şi-au spus cuvântul în modul în care a fost condusă această bătălie: de pildă, pe nava sa au fost ţinute aprinse făclii şi luminile de noapte şi ceaţă, acţionând ca un ghid pentru corăbiile engleze în luptele cu navele Armadei.
În noaptea de 29 iulie 1588, cu ajutorul amiralului Howard, eroul englezilor a organizat şi trimis la atac o flotilă de vase incendiatoare, provocând dezordine şi distrugeri ce au scos din luptă cea mai mare parte a corăbiilor care compuneau Invincibila Armada, al cărei renume devenise, brusc, ridicol.
În ziua următoare, neobosit parcă, Drake era în toiul Bătăliei de la Gravelines.

În anul următor dezastrului Armadei, Drake a fost trimis să elibereze Portugalia, regat anexat de regele Filip II al Spaniei. Pe drum, instinctele de corsar nu-i dau pace şi se apucă să jefuiască portul La Coruña.
A fost singura sa victorie din acea campanie. Sorţii începeau sa-i fie potrivnici. Uriaşa desfăşurare de forţe terestre şi maritime trimisă de Londra şi autointitulată English Armada s-a dovedit a fi un dezastru total.
Lipsa de organizare, pregătirea insuficientă a britanicilor pentru luptele terestre şi, în primul rând, lipsa proviziilor au dus la un rezultat dureros pentru Coroana Brianică.

Moartea şi transformarea în legendă
Cariera de corsar a lui Drake a continuat fără probleme până cand acesta a împlinit vârsta de 55 ani (de altfel, o vârstă înaintată pentru acele vremuri).
Dar norocul nu mai avea să-i zâmbească. Campania împotriva coloniilor spaniole din Lumea Nouă nu a avut succesul scontat. Spaima Mărilor de altădată avea să sufere înfrângeri în serie. Asediile porturilor San Juan şi Puerto Rico s-au soldat cu mari pierderi în rândul forţelor engleze. Spaniolii îşi învăţaseră, în sfârşit, lecţiile; fiecare oraş-colonie era acum apărat de garnizoane puternice.
Moartea i-a făcut cu ochiul pentru prima dată în momentul în care un tunar norocos din castelul El Moro a tras o ghiulea care a nimerit chiar în cabina unde stătea Drake, regele corsarilor supravieţuind în mod norocos.
Nu la fel de norocos a fost şi în faţa dizenteriei. Cel mai mare corsar al istoriei a avut parte de o moarte atipică, pe care cu siguranţă nu şi-a dorit-o. Un spirit războinic şi cutezător ca el şi-a imaginat sfârşitul în luptă, nu zăcând în propria diaree şi imobilizat în patul său din cabină.
Pe data de 26 ianuarie 1596, El Draque - cum îl porecliseră, cu teamă, spaniolii - a fost aşezat într-un coşciug şi aruncat în mare, după tradiţia marinărească pentru cei care mor în larg. Coşciugul de plumb cu trupul său a fost înghiţit de apele care scaldă portul Portobelo din Panama.
Istoricii şi cercetătorii îl caută şi astăzi. Poate că descoperirea sicriului ar readuce în memoria publică figura unui adevărat erou al mărilor
(Nu de alta, dar trăim într-o lume în care Jack Sparrow şi seria penibilo-fantastică "Piraţii din Caraibe", sunt mult mai celebre în rândul generaţiilor tinere decât temerarele fapte adevărate ale lui Francis Drake.)

Rugăciunea corsarului

Poate că niciun articol sau documentar despre personalitatea sa nu vorbeşte mai bine despre spiritul acestui om decât rugăciunea despre care se spune că ar fi fost scrisă de el în anul 1577:

Tulbură-ne, Doamne,

Când suntem prea mulţumiţi cu noi înşine,

Când visele ni se împlinesc

Pentru că am visat prea mărunt,

Când am ajuns la destinaţie

Fiindcă am navigat prea aproape de ţărm



Tulbură-ne, Doamne,

Când, sătui de lucrurile pe care le avem

Ne-am pierdut setea pentru Apa Vieţii,

Când, îndrăgostiţi de vieţile noastre mărunte,

Am încetat să mai visăm la Veşnicie

Când în strădania de a clădi un Pământ Nou

Am uitat de Cerurile Tale.

Tulbură-ne, Doamne,

Ca să îndrăznim mai semeţ

Să ne avântăm pe mările sălbatice,

Acolo unde furtunile ne arată puterea Ta,

Acolo unde, fără ţărmuri la orizont,

Vom vedea stelele.

Îţi cerem, Doamne, să împingi zarea speranţelor noastre

Iar viitorul să-l aduci mai aproape de noi

Cu putere, îndrăzneală, speranţă şi dragoste,

Toate le cerem în numele Căpitanului nostru, Iisus Hristos!