sâmbătă, 24 decembrie 2011

Craciun fericit! Merry Christmas! Joyeux Noël!


Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostiintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, slava Tie.
Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel". Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.








vineri, 23 decembrie 2011

VALEA REGILOR TRACI SI COMORILE LOR

De la Giurgiu la Russe e o aruncatura de bat. Un pod ce separa doua tari, peste o Dunare-granita care in trecut lega, si nu despartea, ca acum, malurile. Si care era o adevarata coloana vertebrala a Europei.
Si totusi, acum doua mii de ani, de o parte si de alta a apei, traia acelasi neam si se vorbea aceeasi limba. Asa cum de o parte si de alta a Muresului sau pe un mal si altul al Oltului traieste acelasi popor. Oamenii se strigau de pe un mal pe celalalt al Dunarii in acelasi grai. Flacaii mergeau la petit cu barcile, iar pescarii de pe ambele tarmuri se intalneau in mijlocul apei la povesti despre stime si balauri cu sapte capete. Dar ce s-a intamplat? Unde a disparut bucata aceasta de istorie comuna?

Din vremurile indepartate ale neoliticului, Dunarea a fost o singura casa pentru cei de pe ambele sale maluri: aceeasi cultura, aceleasi manifestari artistice, aceleasi traditii si stil de viata. Au intrat apoi in istorie daco-getii, numiti asa la nordul Danubiului si numiti "moesi" la sud. In campia sudica marelui fluviu, pe fasia ce se intinde de la tarmul Dunarii, pana la sirul de munti Stara Planina, numiti odinioara Haemus (Balcani), ce strabat Bulgaria de la vest la est, locuiau acesti moesi sau mysi, de la numele carora teritoriul acesta se va numi Moesia. Aceasta este tara dacilor de la sud de Dunare, o tara orientata spre fluviu si continent, spre spatii inchise, pamanturi roditoare si clima temperata. In sud, dincolo de muntii Balcani, se aflau insa tracii, inruditi cu dacii, dar puternic influentati de lumea grecilor: o lume orientata catre mare, catre spatii deschise si clima calda, mediteraneana. Bulgarii vorbesc doar despre acei traci. Pe ei ii considera stramosii lor si se mandresc cu mostenirea lor tracica. Cel mai numeros neam dupa inzi, cum spune Herodot despre traci, au lasat in urma lor constructii si tezaure fabuloase, pe care bulgarii au stiut sa le scoata la lumina, sa le conserve si sa le arate intregii lumi. Ceea ce noi, romanii, nu am stiut sa facem cu dacii nostri.


Neam razboinic si mandru, tracii au avut perioade de mare glorie. Homer insusi ii aminteste ca fiind aliati ai troienilor, in razboiul impotriva grecilor. De fapt, insisi troienii se pare ca erau de neam tracic. Negurile istoriei sunt cu atat mai dense, cu cat ne indepartam mai mult in timp, iar peisajul de azi al campiilor bulgare nu mai evoca cu nimic vremurile de altadata. Tracii, care traiau divizati in multe triburi, au reusit in secolul al VI-lea inaintea erei noastre sa se adune sub coroana regelui Teres, formand un mare regat, cel al odrisilor. Apogeul acestuia a fost atins in timpul dinastiei Cotizonilor si a regelui Sitalces, in secolul al IV-lea inaintea erei noastre. Dar romanii si-au intins stapanirea si peste Tracia, transformand-o in provincie, in secolul I i.e.n. Cercetatorii considera ca la venirea slavilor, care s-a petrecut in secolul al VI-lea dupa era noastra, tracii isi pierdusera deja identitatea si fusesera romanizati sau grecizati. Asa incat slavii s-ar fi asezat probabil pe un substrat romanic.

Totusi, ceva nu e clar in aceasta poveste: exista asemanari mari de structura intre bulgara si romana, care nu au nimic a face cu latina si, ca urmare, sunt socotite de unii lingvisti "coincidente". Mai mult, trebuie facuta o distinctie intre daco-moesiana vorbita intre Dunare si Balcani si traca vorbita dincolo de Balcani. Cat despre romanizarea moeso-dacilor sau a tracilor, in absenta probelor e greu de sustinut acest proces. E usor de spus: tracii au fost romanizati, dar apoi au venit slavii care i-au asimilat si nu au mai ramas urme ale romanizarii. Dar nu e argumentabil stiintific. In schimb, nu s-au sters cu totul urmele substratului dacic al limbii bulgare. Iar bulgarii nu se straduiesc sa studieze acest aspect.


FRESCE  DIN  MORMINTUL  TRAC  DE LA   KAZANLIK-BULGARIA

Valea Regilor Traci
strabatand Bulgaria de la Russe spre inima tarii, prin paduri nesfarsite si sate marunte ce par pustii. Russe, Byala, Gorna, Veliko Tarnovo, Dryanovo, Gabrovo, pasul Shipka, Kazanlak - acesta e traseul care duce de la Dunare in renumita Vale a Regilor Traci. Un traseu initiatic, ce urca brusc dupa Gabrovo, din campie in inima muntelui, unde temperatura scade instantaneu cu 20 de grade, ceturile sunt atat de dense, incat nu se mai vede nici marcajul pe sosea, iar serpentinele ametitoare sunt strajuite de paduri neguroase. Un drum prin pacla, frig si intuneric, bajbaind la limita, care dupa o ora de infern coboara triumfator in lumina, in valea vestitilor trandafiri de Damasc si a mormintelor regale, pictate cu cai si printese. Ca si acum, in antichitate, acesti munti trebuie sa fi fost o pavaza teribila in fata dusmanilor, o granita de piatra. Nu e o intamplare ca regii traci si-au construit mormintele, dar si capitala, la poalele acestor munti. Iar faptul ca s-au asezat la sud arata ca dominatia lor se intindea spre Grecia, in vreme ce la nord de Balcani e posibil ca neamul daco-moesilor sa-si fi creat o lume oarecum diferita, mai putin influentata de civilizatia grecilor si mai aproape de cea a Carpatilor.










mormintul regelui trac de la shvestri-bulgaria(posibil mormint al regelui get Dromichete)

Ca si la noi, nici in Bulgaria nu au existat, dupa 1990, prea multi bani pentru sapaturi arheologice. Fusesera descoperite vestigii tracice imediat dupa al doilea razboi mondial, existau sute de tumuli funerari despre care se banuia ca adaposteau morminte si tainuiau comori, dar nu se facusera investigatii sistematice la scara mai larga. In 1992, arheologul bulgar Georgi Kitov a planuit o campanie de sapaturi cu vise mari, dar a obtinut bani putini, doar pentru o saptamana de lucru. Si a avut de ales: sa sape la intamplare, intr-unul din tumuli, sperand ca ceea ce gaseste acolo sa convinga autoritatile sa-i dea mai multi bani, sau sa renunte pe moment, incercand sa obtina fonduri mai mari in viitor. A ales prima varianta. A sapat in tumulul Malkata, unde primele trei zile au fost dezamagitoare. Apoi a inceput sa apara aurul: mormantul fusese dezvelit. Dar si pacea celui adormit fusese tulburata. Ploi teribile si vanturi puternice s-au starnit dintr-o data, spulberand tabara arheologilor. Kitov a mers inainte. A obtinut fonduri si a condus expeditia timp de sapte ani. In acei ani a descoperit comori fabuloase, constructii funerare incredibile, picturi murale impresionante, simboluri si taine de nedescifrat. Intr-un cuvant, o lume intreaga ce parea sa fi fost pierduta pentru totdeauna. Asa a iesit la lumina Valea Regilor Traci.
Cele mai multe dintre mormintele regale ale tracilor se afla la mica departare de Kazanlak. Tumuli exista in Bulgaria cca 1500. Cercetati sunt cateva zeci. Astazi, mormintele sunt incluse in patrimoniul mondial UNESCO si sunt extrem de bine conservate. Mormantul de la Kazanlak are chiar o replica la scara, pe care o pot vizita turistii, pentru ca originalul sa fie cat mai putin expus. Exista drumuri de acces in stare perfecta pana la aceste morminte, iluminare, ventilare, conditii de conservare, exista indicatoare si ghizi. Autocarele cu turisti se revarsa ritmic, iar blitzurile aparatelor de fotografiat clipesc in mainile japonezilor veniti de peste mari si tari sa viziteze lumea tracilor. (Dar nu si pe cea a dacilor!) Bulgarii au dezvoltat un infloritor turism cultural, bazat pe mostenirea tracica. Vorbesc mereu de traci, se mandresc cu ei, motivul tracic a devenit un fel de amprenta a civilizatiei de azi a bulgarilor.
Muzeul din Kazanlak adaposteste multe dintre minunatiile descoperite in Valea Regilor, chiar daca unele sunt replici, caci originalele se afla la Sofia. Dar e minunat sa poti vedea laolalta, chiar la fata locului, obiectele care alcatuiau lumea tracilor. Cel mai incredibil obiect din muzeu il constituie, cu siguranta, coroana regelui Seuthes al III-lea, descoperita in mormantul acestuia din movila Golyama Kosmatka: o cununa din ramuri, frunze de stejar si ghinde din aur, delicata si impunatoare in acelasi timp, o opera de arta fara egal. Alaturi se afla bustul de bronz al regelui Seuthes. Cu parul suvite, barba bogata, nasul puternic, coroiat, si privirea usor incruntata, dar patrunzatoare, regele Seuthes pare sa scruteze viitorul cumva asemenea dacilor de pe arcul lui Constantin. Alaturi, splendide vase de aur si argint, amfore, arme, si toate cele trebuitoare sa-l insoteasca pe cel plecat.



Mormantul regelui, aflat la 15 minute distanta de Kazanlak, se afla in plin camp. Strajuita de ciresi incarcati de rod si de pajisti cu flori multicolore, movila rasare domol din campie, ca un animal garbov. Asfaltul negru duce pana la intrarea in "grobnita", cum le spun bulgarii acestor morminte. La intrare vorbesc cu ghidul, care imi spune cate in luna si in stele despre traci si Seuthes, dar nu a auzit nici de daci, nici de Decebal. Intru in pantecele cocoasei de pamant, unde ma asteapta lumea celor plecati dincolo. Dupa un coridor de piatra lung de 13 metri, si doua incaperi boltite, urmeaza o a treia, sapata toata intr-un singur bloc de piatra, ce a fost transformata in incapere-sarcofag. Aici a fost inmormantat marele rege Seuthes al III-lea, a carui capitala, Seuthopolis, se afla astazi sub apele lacului de acumulare Koprinka. Totusi, mormantul acesta nu mi se pare cu mult mai impresionant decat cel din movila Documaci, de langa Mangalia. Cele doua se aseamana foarte mult ca arhitectura si chiar si nuantele de vopsea conservate pe pereti par a fi identice. Dupa mormantul lui Seuthes, mai vizitez movilele Helvetsia si Ostrushka. Acum incep sa inteleg rostul acestor morminte-temple. La Helvetsia, mormantul reprezenta matricea, uterul, iar cel decedat se intorcea inapoi de unde venise, prin tainele si riturile care se practicau asupra lui. Acest mormant chiar are forma si neregularitatile unui uter si multe alte indicii trimit spre aceasta interpretare. La Ostrushka, s-au conservat cateva picturi splendide, intre care chipul indurerat al unei nobile, probabil sotia decedatului, o femeie frumoasa, distinsa, cu parul roscat. Dar cele mai uluitoare picturi murale se gasesc in mormantul de la Kazanlak. Aici arta tracilor este prezenta in plin apogeul sau, prefigurand arta Europei de mult mai tarziu. Cupola ametitoare e acoperita de cercuri concentrice, cu scene diverse, asemenea unui templu pagan. Culorile si formele pastrate aievea evoca o lume serena, cu cai frumosi, femei gratioase si mese imbelsugate, un fel de paradis in ocru si albastru, ce converge spre personajul regal ce-si tine soata de mana cu tandrete.


Mormintele tracilor nu par simple morminte. Sunt constructii impresionante, cu coridoare si incaperi boltite, cu usi de marmura strajuite de capete de zei si cu sisteme de inchidere a usilor care si astazi functioneaza. Sunt lumi in sine la scara mai mica, in care se petrec lucruri tainice, la hotarul dintre viata si moarte, lucruri care pentru universul profan in care traim nu mai au nici inteles, nici importanta. Epoca pe care o acopera este cea a secolelor VI-II inainte de Hristos. Spre deosebire de traci, dacii aveau o alta viziune asupra lumii de dincolo. Exceptand influentele tracice din Dobrogea, lumea dacilor nu cunoaste astfel de "pregatiri" pentru lumea de dincolo, ci trupurile celor decedati erau incinerate. Cenusa era depusa intr-o urna, iar in epoca de varf a regalitatii (sec. II i.Hr. - I d.Hr.), nici urnele nu mai sunt de gasit. Probabil cenusa era imprastiata in patru vanturi sau pe ape, iar spiritul era eliberat de povara trupului. 
Cat de mult din lumea aceasta a tracilor ne apartine? Nu stim prea bine. Imi vin in minte unele similitudini, fara sa le pot lega intr-un fir prea solid, din lipsa de alte informatii: o coroana asemanatoare cu cea a lui Seuthes, dar mai putin elaborata, s-a gasit in mormantul cu papirus de la Mangalia, un inel de aur cu broasca testoasa, asemanator cu cel descoperit de bulgari in movila Sineva, s-a descoperit in movila de la Documaci, iar aceasta din urma este extrem de asemanatoare cu mormintele tracice pe care le-am vizitat. Insa la noi nu se accepta ca cele doua morminte - de la Callatis si de la Documaci - sunt tracice. "Nu se stie", mi s-a spus: pot fi grecesti, scitice, tracice mai putin. Sa vina bulgarii sa ne lamureasca.


Drumul prin Valea Regilor este un drum luminos, chiar daca trece printre morminte. Un drum curat, ce respecta trecutul. Si nu pot sa nu ma gandesc la dacii nostri, la drumurile, muzeele, indicatoarele noastre. La gunoaiele din cetatile dacice, la dezinteresul oficialitatilor, la furturile din situri, la infinitele gropi facute de cautatori, la nepasarea ucigatoare a celor ce ar fi in drept sa faca ceva. Ceva, orice, cat de putin, pentru noi, romanii.        
(autor Aurora Petan)

miercuri, 21 decembrie 2011

Revoluţia Română din 1989

IN MEMORIAM MARTIRILOR DIN DECEMBRIE 1989
   
 Vezi  mai multe  video    din   cultura

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Revoluția Română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații în luna decembrie a anului 1989, care au dus la sfârșitul regimului comunist din România și la căderea lui Nicolae Ceaușescu. Demonstrațiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul controversat și execuția lui Ceaușescu și a soției sale Elena. Înainte de revoluția română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la democrație; România a fost singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție violentă și în care conducătorii comuniști au fost executați.

Înainte de revoluție
La fel ca în țările vecine, în anul 1989 majoritatea populației din România nu era mulțumită de regimul comunist. Politica economică și de dezvoltare a lui Ceaușescu (inclusiv proiecte de construcții grandomane și un regim de austeritate menit să permită României să-și plătească întreaga datorie externă) era considerată responsabilă pentru penuria extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților economice, poliția secretă, Securitatea, era omniprezentă, făcând din România un stat polițienesc.
Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varșovia, Ceaușescu nu a sprijinit interesele Uniunii Sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie. În timpul când liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre reformă, activitatea lui Ceaușescu semăna cu megalomania și culturile personalității ale liderilor comuniști est-asiatici precum nord-coreeanul Kim Ir-sen.
În martie 1989, o serie de activiști de frunte ai P.C.R. au protestat printr-o scrisoare împotriva politicii economice a lui Nicolae Ceaușescu („Scrisoarea celor șase”), dar la scurtă vreme, Nicolae Ceaușescu obține o victorie politică importantă: Republica Socialistă România reușește achitarea datoriei externe de circa 11 miliarde dolari, cu câteva luni înainte de termenul pe care chiar dictatorul român îl preconizase.
La 11 noiembrie 1989, înainte de congres, pe străzile Brezoianu și Kogălniceanu din București, studenți din Cluj-Napoca și București au demonstrat cu pancarte „Vrem reforme!” împotriva guvernului Ceaușescu. Studenții Mihnea Paraschivescu, Grațian Vulpe, economistul Dan Căprariu-Schlachter din Cluj-Napoca și alții au fost arestați și anchetați de lucrătorii Securității de la Penitenciarul Rahova pentru propagandă împotriva societății socialiste.O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naționalei române de fotbal la un campionat mondial (victoria cu 3-1 în fața naționalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un campionat mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate, care și-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenți.
Căderea Zidului Berlinului și înlocuirea în noiembrie 1989 a liderului bulgar Todor Jivkov sunt semne ale unui climat revoluționar în Europa de Est. Între 20 și 24 noiembrie 1989 a avut loc Congresul al XIV-lea al PCR, care - contrar așteptărilor opiniei publice interne și internaționale - nu a adus nici o schimbare în politica partidului. Ceaușescu a fost reales în funcția de secretar general al P.C.R., partidul unic (comunist) din România. De asemenea, ceilalți membri ai Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC au fost confirmați în funcția lor. În discursul final rostit la Congres, Ceaușescu a amintit și de Pactul Molotov-Ribbentrop, cerând anularea consecințelor acestuia (implicit, retrocedarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord, anexate în virtutea acestui pact).
n luna decembrie 1989, în ziarul Scînteia, apare pe prima pagina un discurs al președintelui Ceaușescu transcris cu toate greșelile gramaticale și de pronunțare pe care acesta le făcea în exprimarea orală. A fost un semnal transmis în toate cotloanele țării, fiindcă ziarul avea o răspândire națională necondiționată de numărul cititorilor (puțini au citit însă acea primă pagină). Numărul respectiv al Scînteii a dispărut însă apoi din bibliotecile publice.
La 4 decembrie, 1989 Ceaușescu a participat împreună cu o delegație la întrunirea din Moscova a conducătorilor țărilor participante la Tratatul de la Varșovia, și a fost primit separat de Mihail Gorbaciov. Liderul sovietic a ținut o informare cu privire la rezultatele întâlnirii pe care o avusese cu George H. W. Bush în Malta.

Cronologia ultimelor 80 zile ale regimului Ceaușescu

Sursa: „Carol Roman: Ceaușescu - Ultimele 100 de zile fatale”, Editura Carro

2 octombrie - Nicolae și Elena Ceaușescu fac o vizită de lucru în județul Ialomița. Vizită la unități de industrie alimentară din capitală (cuvântare).
4 octombrie – Nicolae și Elena Ceaușescu fac o vizită de lucru la ICS, inginerie tehnologică.
5 octombrie – Consfătuire de lucru la CC al PCR (cuvântare).
6 – 8 octombrie – Nicolae Ceaușescu participă la festivitățile de la Berlin consacrate împlinirii a 40 de ani de la înființarea RDG (dată la care începe destrămarea regimului comunist din această țară).
La 7 octombrie au loc întâlniri cu Jivkov și Honecker și secretarul P. C. Vietnamez.
9 octombrie – Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o vizită în piețe agroalimentare din capitală. Întâlnire cu Yasser Arafat.
10 octombrie – Nicolae și Elena Ceaușescu fac o vizită în piețe și la institutele de cercetări.
12 octombrie – Ședință CPEx. al CC al PCR. Întâlnire cu conducerea comisiei economice româno-americane (cuvântări).
14 octombrie – Nicolae și Elena Ceaușescu participă la deschiderea celei de a XV–a ediții a Târgului Național București (TIB); – Nicolae și Elena Ceaușescu fac o vizită în județul Bistrița-Năsăud (cuvântări).
16 octombrie – Nicolae și Elena Ceaușescu participă la un miting popular la Bistrița; primirea delegațiilor țărilor socialiste la TIB (cuvântare).
18 octombrie – Telegrame legate de realegerea lui Nicolae Ceaușescu; ședința Tratatului de la Varșovia (cuvântare).
19 octombrie – Primiri: trimisul Iranului
20 octombrie – Ședință CPEx. al CC al PCR. (cuvântare).
21 octombrie – Elena Ceaușescu prezidează Plenara Consiliului Național al Științei și Învățământului (cuvântare Elena Ceaușescu).
23 octombrie – Primiri: reprezentantul Ciprului (cuvântare)
24-25 octombrie – La Plenara lărgită a CC al PCR, Nicolae Ceaușescu prezintă expunerea „Cu privire la problemele socialismului, ale activității ideologice, politico-educative, de dezvoltare a conștiinței revoluționare, de formare a omului nou, constructor conștient al socialismului și comunismului în România”.
26 octombrie –– Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o vizită de lucru în Capitală; apariția în presă de date de recolte false („Scînteia”, „România liberă”, ș.a.)
27 octombrie – Nicolae Ceaușescu susține o cuvântare la Marea Adunare Națională (MAN).
28-30 octombrie – Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o vizită de lucru la Brăila, cuvântare la miting, acordarea titlului de „erou agrar” pentru județul Brăila.
3 noiembrie – Apariția unei cărți a Elenei Ceaușescu în Siria.
7 noiembrie – Conferințe județene de partid
8 noiembrie – Ziarele „Scînteia”, „România liberă”, ș.a. susțin campania pentru realegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general; Vizită în unități industriale și științifice din București.
9 noiembrie – Conferința organizației municipale București. (cuvântare)
10 noiembrie – Consfătuirea secretarilor cu probleme economice la CC al PCR; apariția unei cărți standard Nicolae Ceaușescu în Tanzania.
14 noiembrie – Primiri: ministrul de externe cubanez, ziarist din China, apariție carte standard Nicolae Ceaușescu la Bogota.
16 noiembrie – Interviu acordat agenției de presă „Prensa Latina”, mesajul lui Nicolae Ceaușescu pentru studenți.
18 noiembrie – Interviu pentru presa din RPD Coreeană, apariția în „Scînteia”, „România liberă”, ș.a. de picturi reprezentându-i pe Elena și Nicolae Ceaușescu.
19 noiembrie – Interviu Kuweit; coperți cărți.
20 – 24 noiembrie – Are loc Congresul al XIV–lea al PCR. Cuvântări Nicolae și Elena Ceaușescu; întâlniri cu prim-secretari din Bulgaria, RDG, Afganistan, Coreea, Cuba etc. Congresul îi realege pe Nicolae și Elena Ceaușescu, continuând cu intensitate cultul personalității acestora.
25 noiembrie – Mesaje de felicitare către Nicolae și Elena Ceaușescu.
27 noiembrie – Interviu acordat unui ziarist din Nigeria.
29 noiembrie – Nicolae & Elena Ceaușescu efectuează o vizită în unități industriale și de cercetare din București.
1 decembrie – Cuvântare la CPEx. al CC al PCR.
2-3 decembrie – La Malta se desfășoară întâlnirea la nivel înalt americano-sovietică.
4 decembrie – Întâlnirea, la Moscova, între Nicolae Ceaușescu și Mihail Gorbaciov, cu prilejul participării la întâlnirea la nivel înalt a conducătorilor statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. Are loc un schimb dur de replici între cei doi, încheiat cu o amenințare din partea lui Mihail Gorbaciov care-i cere lui Nicolae Ceaușescu să îmbunătățească nivelul de trai al populației și să respecte drepturile omului.
5 decembrie – Ziarele „Scânteia”, „România liberă”,[2] ș.a. prezintă decretul[3] Consiliului de Stat cu privire la mărirea a burselor studenților; reacții în școli și facultăți; Primire: ministrul de externe al RPD Coreeană.
8 – 10 decembrie – Presa abundă de declarații din țările în curs de dezvoltare laudative la adresa lui Nicolae Ceaușescu.
Declarația și Programul în opt puncte al Frontului Popular Român de la Iași, a fost difuzat sub forma de manifest la Iași, Bacău, Roman începând cu ziua de 10 decembrie 1989.
11 – 12 decembrie – Ședința comună a CC al PCR, a Biroului Permanent și birourilor secțiunilor Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale avizează planurile de dezvoltare economică pe 1990, fixează pentru 11 martie data alegerilor pentru MAN și consiliile populare și ascultă o informare a lui Nicolae Ceaușescu cu privirea la ședința de la Moscova a Tratatului de la Varșovia.
14 decembrie – Nicolae Ceaușescu susține o cuvântare în fața Marii Adunări Naționale. Un grup de oponenți ai regimului dictatorial a încercat să organizeze o acțiune restrânsă la Iași, prin adunarea în Piața Unirii a unor intelectuali, studenți și muncitori sub egida Frontului Popular Român. Mitingul a fost preîntâmpinat de autorități.
16 decembrie – Izbucnesc manifestările antidictatoriale și anticomuniste la Timișoara. Intervenția forțelor de ordine se soldează cu zeci de morți și răniți.
17 decembrie – Ședință a CPEx al CC al PCR cu privire la evenimentele din Timișoara.
18 – 20 decembrie – Vizita oficială de prietenie în Republica Islamică Iran a lui Nicolae Ceaușescu (fără Elena). Cu prilejul vizitei este semnat Programul pe termen lung pentru dezvoltarea cooperării economice, comerciale și tehnici dintre cele două țări.

19 decembrie – La Timișoara se declanșează greva generală și se cere demisia lui Nicolae Ceaușescu. Generalul Ștefan Gușă, șef al Marelui Stat Major, raportează la București că în stradă nu se află huligani, ci muncitori de la toate întreprinderile timișorene. El ordonă trupelor să intre în cazărmi.
20 decembrie – Timișoara devine primul oraș liber de comunism. Se constituie Frontul Democratic Român, formațiune politică antitotalitară. Seara, Nicolae Ceaușescu revine în țară. El se adresează populației, prin intermediul Televiziunii, în legătură cu evenimentele de la Timișoara, declarând că acestea sunt opera unor huligani și nu au nimic comun cu clasa muncitoare.
21 decembrie – Decret prezidențial de instituire a stării de necesitate în județul Timiș. Mitingul din Capitală, convocat de Nicolae Ceaușescu este întrerupt de grupurile de protestatari, care se regrupează în fața Hotelului Intercontinental, a ambasadei SUA și în Piața Romană. În cursul nopții se trage în demonstranți și se degajează terenul cu ajutorul blindatelor. Declarația și Programul în 11 puncte al Frontului Democrat Român de la Timișoara, a fost citit din balconul Operei începând cu dimineața zilei de 21 decembrie 1989.
21-22 decembrie – Au loc confruntări armate și demonstrații populare împotriva regimului comunist la Arad, Sibiu, Brașov, Cluj-Napoca. Soldate cu numeroase victime.
22 decembrie – În jurul orei 12:08, Nicolae și Elena Ceaușescu fug din sediul CC al PCR cu ajutorul unui elicopter. După o scurtă escală la Snagov cei doi sunt lăsați în zona Titu și preluați de miliție. În jurul orei 18:00 cuplul Ceaușescu este luat și depus într-o unitate militară din Târgoviște. Se desfășoară prima ședință a Comitetului Frontului Salvării Naționale, compus din vechi comuniști și disidenți, prezidată de Ion Iliescu. Au loc lupte de stradă în principalele orașe din România.
Pe 24 decembrie în România este proclamată Victoria revoluției.
Pe 25 decembrie, în urma unui proces al Tribunalului Militar Excepțional organizat de CFSN, Nicolae și Elena Ceaușescu sunt condamnați la moarte prin împușcare. Sentința este executată în aceeași zi în jurul orei 15:00. În după-amiaza zilei de 30 decembrie cadavrele cuplului Ceaușescu sunt înmormântate în mare secret la Cimitirul Ghencea din București.

Evenimentele de la Timișoara, scânteia revoluției

O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naționalei române de fotbal la un campionat mondial (victoria cu 3-1 în fața naționalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un Mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate care și-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenți. La cea mai mare întreprindere din Timișoara, U.M.T., o parte a muncitorilor a încercat realizarea unui protest și popularizarea lui în oraș, dar Securitatea a reușit calmarea spiritelor.
În ziua de 11 decembrie 1989, la emisiunea politică „Panorama” de la postul TV Budapesta 1, s-au difuzat imagini video din Timișoara, avându-l în prim plan pe preotul reformat László Tőkés, care cerea sprijin pentru a nu fi mutat din parohia pe care o conducea. Până în ziua de 15 decembrie 1989, enoriașii și un număr mic de cetățeni ai orașului au vegheat în fața parohiei din Piața Maria. În acea seară, lucrători ai Securității, în civil, au încercat arestarea participanților, izbucnind încăierări, care însă nu s-au generalizat sau extins.
La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timișoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Pastorul făcuse recent comentarii critice la adresa regimului în mass media internațională, iar guvernul a considerat că incita la vrajbă etnică. La cererea guvernului, episcopul său l-a revocat din post, privându-l astfel de dreptul de a locui în apartamentul la care era îndreptățit ca pastor. Enoriașii s-au adunat în jurul casei sale, pentru a-l proteja de hărțuire și evacuare. Mulți trecători, printre care și enoriași ai unei biserici baptiste din apropiere, s-au alăturat protestului, necunoscând detaliile și aflând de la susținătorii pastorului că aceasta era o nouă încercare a regimului comunist de a restricționa libertatea religioasă.
Când a devenit evident că mulțimea nu va dispărea, primarul, Petre Moț a făcut câteva declarații, sugerând că s-ar fi răzgândit în privința evacuării lui Tőkés. În același timp, mulțimea crescuse amenințător— și de vreme ce Petre Moț a refuzat să-și confirme în scris declarația împotriva evacuării pastorului, mulțimea a început să cânte sloganuri anticomuniste. În consecință, forțele de miliție și ale Securității au intrat în scenă. La 7:30 pm, protestul s-a extins, cauza inițială trecând în planul secund. Unii protestatari au încercat să incendieze clădirea care găzduia comitetul județean al Partidului Comunist Român (PCR). Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene și jeturi de apă, în timp ce miliția a recurs la forță și la arestarea multora. Ei s-au mutat în jurul Catedralei Mitropolitane și au plecat într-un marș de protest prin oraș, fiind din nou confruntați de forțele de securitate.
Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul Județean și au aruncat pe fereastră documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. Au încercat din nou să incendieze clădirea, dar de această dată au fost opriți de unități militare. Semnificația prezenței armatei pe străzi poate fi una singură: ordinele au venit de la cel mai înalt nivel, probabil chiar de la Ceaușescu. Armata a eșuat în încercarea sa de a restabili ordinea, reușind să transforme Timișoara într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de stradă, mașini în flăcări, TAB-uri care transportau forțe de securitate înarmate și tancuri. După ora 20:00, se trăgeau focuri de armă din Piața Libertății până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei și Calea Girocului. Tancuri, camioane și TAB-uri blocau accesul în oraș, în timp ce elicopterele patrulau zona. După miezul nopții protestele s-au domolit. Ion Coman, Ilie Matei și Ștefan Gușă au inspectat orașul.
Între timp, la București, pe 17 decembrie 1989, Ceaușescu a obținut din partea CPEx aprobarea folosirii forței pentru înăbușirea revoluției de la Timișoara.
Pe 18 decembrie, la ora 8.15, Nicolae Ceaușescu îi convoacă la reședința sa din strada Primăverii (București) pe oamenii de cheie ai conducerii de stat, cu care se întâlnește pe rând: generalul Marin Neagoe, șeful Directiei a V-a de securitate și gardă (care l-a însoțit pe Ceaușescu în Iran, împreună cu ministrul de externe Ion Stoian). În jurul orei 8.30 se prezintă generalul Vasile Milea (ministrul apărării), apoi, la scurt timp, Tudor Postelnicu (ministrul de interne) și generalul Iulian Vlad (șeful DSS, cu care Ceaușescu a avut ultimele consultări). Avionul prezidențial a decolat la ora 9.30 și, pentru prima oară, a fost însoțit pe tot teritoriul țării și deasupra apelor teritoriale din Marea Neagră de patru avioane de vânătoare tipul MIG, fapt repetat și la întoarcere, pe 20 decembrie.[4]
În dimineața zilei de 18 decembrie, centrul Timișoarei era păzit de soldați și agenți de Securitate în haine civile. Primarul Moț a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul de a condamna „vandalismul” zilelor precedente. De asemenea a decretat legea marțială[necesită citare], interzicând populației să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicțiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, unde au fluturat drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Așteptându-se să se tragă în ei, au început să cânte „Deșteaptă-te, române!”, un vechi cântec patriotic care fusese interzis din 1947. Într-adevăr s-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alții au fost răniți grav, în timp ce unii au avut norocul să scape.
În aceeași seară, 43 de cadavre ale celor împușcați mortal la demonstrație, dar și ale unor răniți executați în Spitalul Județean, au fost sustrase de la morga spitalului și duse la București pentru ca urmele represiunii să fie șterse. Cadavrele vor fi incinerate la crematoriul „Cenușa” din București, cenușa a fost colectată în patru pubele de gunoi și ulterior deversată într-o gură de canal aflată pe raza localității Popești-Leordeni, Ilfov.
La 19 decembrie, Radu Bălan și Ștefan Gușă au vizitat muncitorii din făbricile timișorene, dar au eșuat în a-i determina să-și continue munca. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat în oraș. 100.000 de protestatari au ocupat Piața Operei (astăzi „Piața Victoriei”) și au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”. În foaierul Teatrului Național din Timișoara o serie de cetățeni curajoși vor crea Frontul Democratic Român, cu un Program politic în care se regăseau cererile celor aflați în Piață. Între timp, Emil Bobu și Constantin Dăscălescu au fost desemnați de Elena Ceaușescu[necesită citare] (Nicolae Ceaușescu era la acel moment într-o vizită în Iran) să se întâlnească cu o delegație a protestatarilor; totuși, ei au refuzat să îndeplinească revendicările oamenilor și situația a rămas în mare parte neschimbată.
La 20 decembrie, trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au sosit la Timișoara. Regimul a încercat să-i folosească la înăbușirea protestului, dar până la urmă aceștia s-au alăturat timișorenilor. Un muncitor explica: „Ieri, directorul făbricii noastre și un oficial al Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat bâte din lemn și ne-au spus că huliganii și ungurii devastează Timișoara și că este de datoria noastră se mergem acolo și să ajutăm la înăbușirea demonstrațiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat.”
Treptat situația iese de sub controlul autorităților. Mai mulți militari încep să fraternizeze cu demonstranții. La sfârșitul zilei, Timișoara este declarată oraș liber de către demonstranți.

Extinderea mișcărilor de protest în alte localități

Exemplul Timișoarei va fi urmat de alte localități din țară.
Astfel, pe 21 decembrie încep manifestații anticeaușiste și în localitățile următoare:
Arad. Începând din 18 decembrie până în dimineața de 22 decembrie sunt trimiși, rând pe rând, de către Elena Ceaușescu trei mari demnitari politici la Arad – Cornel Pacoste, membru CPEx, Ilie Matei, proaspăt secretar C.C. cu propaganda și Radu Constantin secretar C.C. pe probleme MI, de securitate și miliție - la care se adaugă, în 20 decembrie, generalul lt. Ilie Ceaușescu, adjunct al M.Ap.N. și șeful Consiliului Politic al Armatei, fratele lui Nicolae Ceaușescu, mr. Eugen Bădălan, șeful Statului Major al Diviziei din Oradea. Ei s-au deplasat la sediul comitetului județean de partid, fiind primiți de prima secretara PCR Elena Pugna. S-a trecut la executarea "Planului Unic de Cooperare pen tru restabilirea Ordinii Publice grav tulburate în municipiul și județul Arad". S-a format un comandament unic județean, cu următorii membri: prima secretară Elena Pugna, secretarul cu probleme organizatorice Nicolae Angheloiu, comandantul Garnizoanei Militare din Arad, mr. Dumitru Marcu, șeful Inspectoratului județean M.I, col. Grigore Sălceanu, șeful Miliției județene Arad, col. Mihail Cioflică, și șeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice, col. Liviu Stranski - a intrat și secretarul C.C. al P.C.R. Ilie Matei și celălalt secretar al C.C. al P.C.R., Radu Constantin.În noaptea de 20 decembrie au fost scrise pe mai multe clădiri din centrul orașului lozinci îndreptate contra regimului comunist. În aceeași zi, au fost răspândite manifeste de solidaritate cu protestele din Timișoara, pe strada Eminescu. Înscrisurile anticeaușiste pe pereți și garduri erau îndepărtate imediat de forțele de ordine, huiduite de trecători. În după-amiaza zilei de 20 decembrie, populația orașului s-a adunat în grupuri în piețe și pe străzi și a manifestat tăcut. În dimineața zilei de 21 decembrie, începând cu orele 7:40, muncitorii din Întreprinderea de Orologerie Industrială, în urma unei întreruperi de curent au încetat lucrul și au ieșit în mod organizat în stradă ca să manifesteze împotriva regimului Ceaușescu. Liderul lor a fost muncitorul Dănilă Onofrei. Lor li s-au alăturat muncitorii din celelalte întreprinderi arădene mari (Întreprinderea textilă UTA, Fabrica de Vagoane, Combinatul de Prelucrare a Lemnului), și au început marșul de protest spre centrul orașului (ora 8). Aproape de centru, coloana de muncitori a fost somată de un baraj al armatei cu focuri de armă îndreptate spre cer. Protestatarii nu s-au speriat, ci au înaintat până în fața soldaților, unde s-au început să manifestau pașnic împotriva regimului. Mai târziu, s-a constituit primul comitet local al Frontului Democratic Român din Arad, din care făceau parte revoluționarii: Voicilă Valentin, Crișan Mircea, Onofrei Dănilă, Dima Traian, Gurilă Constantin, Chiș Claudiu, Popa Maria, Groșan Titus, Țâșcă Gheorghe, Nemeș Găvrilă, Pencea Ramona, Bordea Corina, Timar Traian, Gancea Alexandru și Onofraș Vasile. După lăsarea întunericului, demonstranții s-au împrăștiat, din cei peste 80.000 rămânînd în centru numai în jur de 100 de revoluționari, contra a aproximativ 1000 de militari. Unii membri ai comandamentului unic, în primul rând Ilie Matei, Eugen Bădălan, Heredeanu și Dumitru Marcu a vrut să-i lichideze pe demonstranți, însă s-au lovit de opoziția sau pasivitatea primei secretare Elena Pugna și a unor comandanți militari, ca de exemplu mr. Neculae Diaconescu.

Buziaș (ora 9),
Sibiu (ora 9,45),
Cugir (ora 11),
Târgu Mureș (ora 11,30),
Caransebeș,
Hunedoara,
Reșița (ora 12),
Brașov (ora 13)[8], Ghimbav, Făgăraș,
Cluj-Napoca (ora 15),
Cisnădie (ora 18),
Nădrag (jud. Timiș, ora 18,45),
Alba Iulia (ora 22,14).[necesită citare].
În Buzău, manifestațiile au început relativ de dimineața (ora 11,00-11,30), prelungindu-se până după-amiază când au început împușcăturile. Două zile mai târziu în oraș intrau tancuri și TAB-uri pentru a restabili ordinea. Împușcăturile au mai durat încă 2 zile dar sporadic, iar Tribunalul Buzău a fost incendiat pentru a se distruge anumite arhive. Pe cerul Buzăului au apărut elicoptere militare și MIG-urile de la Unitatea de Aviație de la Bacău (sau Fetești) . Au fost morți și răniți în acele zile. În memoria lor a fost ridicat un monument în Piața Daciei, în fața Palatului Comunal, cu o placă comemorativă și cu numele tuturor decedaților și dispăruților.

Deznodământul de la București

Evenimentele din Timișoara au fost descrise în jurnalele de știri ale radiourilor Radio Europa Liberă și Vocea Americii, ascultate clandestin de către români, precum și de către studenții care se întorceau acasă pentru sărbătorile de Crăciun.
Întors din Iran pe data de 20 decembrie 1989, Ceaușescu descoperă în țară o situație deteriorată.[9] La ora 19:00, pe 20 decembrie, el a ținut o cuvântare televizată, transmisă dintr-un studio TV situat în interiorul clădirii Comitetului Central, în care i-a etichetat pe cei care protestau la Timișoara ca dușmani ai Revoluției Socialiste.
La propunerea primarului capitalei, Barbu Petrescu, a fost convocată pentru 21 decembrie în jurul prânzului o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației față de conducerea de partid și de stat. Vorbind de la balconul Comitetului Central (CC), Ceaușescu a evocat o serie de realizări ale „revoluției socialiste” și ale „societății socialiste multilateral dezvoltate” din România. Populația, totuși, a rămas indiferentă, doar rândurile din față sprijinindu-l pe Ceaușescu cu scandări și aplauze. Lipsa sa de înțelegere a evenimentelor și incapacitatea de a trata situația au ieșit din nou în evidență când a oferit, într-un act de disperare, creșterea salariilor muncitorilor cu o sumă de 100 de lei pe lună, și a continuat să laude realizările "Revoluției Socialiste", neînțelegând că altă revoluție se desfășura chiar în fața sa.

Mult timp nu s-a știut cine a "stricat" mitingul lui Ceaușescu din 21 decembrie 1989. Au apărut fel și fel de personaje care și-au arogat acest merit. Acum se știe că acest fapt se datorează unor grupuri de timișoreni care s-au deplasat la București."
Mișcări bruște venind de la periferia adunării și sunetul unor petarde au transformat manifestația în haos. Speriată la început, mulțimea a încercat să se împrăștie. O parte dintre participanții la adunare s-au regrupat lângă hotel Intercontinental și au început o manifestație de protest care apoi a devenit revoluție.
Încercările ulterioare ale cuplului Ceaușescu de a recâștiga controlul mulțimii folosind formule ca „Alo, alo!” sau „Stați liniștiți la locurile voastre!” au rămas fără efect. Transmisiunea directa de televiziune a fost întreruptă pentru aceste clipe. O mare parte a mulțimii a plecat pe străzi, în piață au rămas activiștii de partid, membrii gărzilor patriotice, militarii îmbrăcați în civil, oamenii cei mai fideli a dictatorului. După câteva minute, Ceaușescu a fost în stare să-și continue discursul, promițând măriri de salarii și pensii, apoi s-a întors în interiorul clădirii CC.
Oamenii care au părăsit piața erau panicați, aruncau pe jos steagurile și pancartele cu lozinci. Foarte mulți dintre ei s-au regrupat pe străzile învecinate Pieței Palatului, și au început să strige sloganuri anticomuniste și anticeaușiste: „Jos dictatorul!”, „Moarte criminalului!”, „Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”, „Ceaușescu, cine ești/Criminal din Scornicești”. În cele din urmă, protestatarii au invadat centrul din Piața Kogălniceanu până în Piața Unirii, Piața Rosetti și Piața Romană. Pe statuia lui Mihai Viteazul din apropierea Universității București, un tânăr flutura un tricolor fără stema comunistă.
În cursul după-amiezii, Nicolae Ceaușescu a ținut o teleconferință fulger cu prim-secretarii comitetelor județene de partid, în cadrul căreia a vorbit aproape numai el, declarând, că evenimentele ultimelor zile sunt dovada unei acțiuni organizate și dirijate, cu scopul destabilizării țării, și îndreptate împotriva integrității și independenței României. S-a pronunțat pentru mobilizarea generală a între­gului activ de partid și de stat, a tuturor forțelor armate, (Miliție, Securitate, unități mi­litare). „Trebuie să demascăm și să respingem cu hotărâre această acțiune și să o lichidăm. Nu se poate pune decât problema lichidării în cel mai scurt timp a acestor acțiuni conjugate împotriva integrității, independenței, a construcției socialiste, a bunăstării poporului.” În continuare, a dat ordin pentru constituirea în fiecare întreprindere, până la nivelul de secții, a unor „grupe de apărare”. Monologul său a fost întrerupt doar pentru un scurt timp de doi participanți: prim-secretarul județului Cluj, Constantinescu, care a cerut - „pentru câteva zile măcar” - instituirea stării de necesitate și în municipiul Cluj-Napoca, iar primul-secretar al județului Brăila, Lungu, a raportat militărește: „Tovarășe secretar gene­ral, vă raportez că în adu­nările ținute cu comuniștii, cu oamenii muncii și-au exprimat totala indignare și au condamnat hotărât ma­nifestările elementelor reac­ționare. Aici activitatea se desfășoară normal și hotărât pentru îndeplinirea sarcinilor de plan. Vă asi­gurăm că vom face totul pentru îndeplinirea indicațiilor ce ni le-ați dat. Am terminat, să trăiți.”
Cu trecerea timpului, la București tot mai mulți oameni ieșeau în stradă. Începând cu orele 18 a început reprimarea propriu-zisă care a durat până la a doua zi, ora trei dimineața. Protestatarii - neînarmați și neorganizați - au fost întâmpinați de soldați, tancuri, TAB-uri, ofițeri ai USLA (Unitatea Specială de Lupta Antiteroristă) și ofițeri de Securitate îmbrăcați în haine civile. Represiunea a început spre miezul nopții, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale. Se trăgea asupra mulțimii de pe clădiri, străzi laterale și din tancuri. S-au înregistrat multe victime prin împușcare, înjunghiere, maltratare, strivire de vehiculele armatei. Un TAB a intrat în mulțime în apropierea Hotelului Intercontinental. Pompierii blocau mulțimea cu jeturi de apă puternice, iar milițienii băteau și arestau oamenii. Protestatarii au reușit să construiască o baricadă de apărare în fața Restaurantului Dunărea, care a rezistat până la miezul nopții, dar a fost în cele din urmă doborâtă de forțele de ordine.
Cei capturați au fost adunați în puncte de colectare (unul se afla în fața Hotelului Negoiu, iar altul, în spațiul aflat în fața fostului Minister al Comerțului Exterior - stația de troleibuze Piața Universității), duși pentru identificare și înregistrare pe platoul fostei Miliții a Capitalei, iar apoi transportați la închisoarea Jilava.
Reprimarea a devenit foarte dură îndeosebi după lansarea zvonului între scutieri că în Piața Romană mai mulți colegi de-ai lor au fost înjunghiați cu șurubelnițe. La un moment dat, toți pasagerii care au coborât la stația de metrou Piața Universității (inclusiv femeile, bătrânii și copiii) au fost maltratați. Cei prinși erau bătuți, târâți pe jos, obligați să se culce pe burtă, unii peste alții, în grămezi. Focuri de armă continue s-au auzit până la 3:00 dimineața, oră la care supraviețuitorii au părăsit străzile. După înăbușirea revoltei, caldarâmul a fost spălat de sânge de mașinile pompierilor și Salubrității.
Răniții și morții au fost transportați mai ales la Institutul de Medicină Legală, Spitalul de Urgență, Spitalul Colțea și secția de neurochirurgie a Spitalului Gheorghe Marinescu. Procuratura Generală și Direcția Sanitară au interzis autopsierea victimelor decedate. S-a dat ordinul - la fel cum s-a procedat și cu revoluționarii uciși la Timișoara - de incinerare a cadavrelor, dar acest ordin nu a mai fost executat.
Bilanțul reprimării: 50 de persoane ucise, 462 rănite, 1.245 arestate și transportate la penitenciarul Jilava. Nicolae și Elena Ceaușescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea Comitetului Central al P.C.R., pentru a fi informați operativ asupra desfășurării evenimentelor și a da indicații privind modul de acțiune. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea și Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost degajată de manifestanți.
Dovezi despre evenimentele din acea zi se află și în fotografiile făcute din elicopterele trimise să survoleze zona și de turiștii aflați în turnul hotelului Intercontinental, aflat lângă Teatrul Național București și peste drum de Universitate.

Căderea lui Ceaușescu

Vestea înăbușirii în sânge a demonstrațiilor din ziua precedentă a ajuns în scurt timp la toată populația Bucureștiului. Mulți dintre supraviețuitorii măcelului din zona centrală a orașului au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate.
Regimul plănuia organizarea de adunări ale muncitorilor la locurile de muncă, la care să fie condamnate „actele huliganice” și de destabilizare. Conform relatărilor ulterioare, muncitorii au refuzat, și din contră, s-a început organizarea de proteste și mai ample împotriva regimului. Pe la ora 7:00 dimineața, Elena Ceaușescu a fost informată că un mare număr de muncitori, de la mai multe platforme industriale, înaintau spre centrul Bucureștiului. Baricadele miliției care trebuiau să blocheze accesul spre Piața Universității și Piața Palatului s-au dovedit ineficiente. La 9:30, Piața Universității era plină de oameni. La presiunea masei imense de demonstranți, forțele armate (unități ale armatei, miliției și securității) au început să fraternizeze cu demonstranții.
În aceeași dimineață, în jurul orei 9.30 ministrul apărării Vasile Milea s-a sinucis (dar unii susțin și acum, că ar fi fost omorât din ordinul lui Ceaușescu). La ora 9.45 a început ședința de urgență a Comitetului Politic Executiv al partidului, la care nu s-a reușit să se ajungă la o decizie unanimă de a se trage în demonstranți. Până la urmă s-a hotărât decretarea stării de necesitate pe teritoriul întregii țări. Decretul a fost citit și repetat de mai multe ori la radio (ora 10.11), apoi și la Televiziune (10.50). Imediat după citirea decretului, din ordinul lui Ceaușescu, a fost anunțată știrea, că Milea a fost găsit vinovat de trădare, și s-a sinucis pentru a scăpa de consecințe.
Cea mai populară teorie era aceea că Milea ar fi fost asasinat ca răspuns la refuzul său de a respecta ordinele lui Ceaușescu. O anchetă ulterioară realizată prin exhumarea cadavrului a concluzionat, în noiembrie 2005, că acesta s-a sinucis într-adevăr cu pistolul unui ofițer de transmisioniști, Marius Tufan. S-a emis și ipoteza, că intenția sa nu a fost sinuciderea, ci provocarea unei stări de incapacitate, însă glonțul i-a secționat o arteră, provocându-i în scurt timp moartea. Această ipoteză este contrazisă de faptul, că fostul ministru al apărării nu și-a tras glonțul în membre, sau alte părți nevitale ale corpului, ci spre inimă.
Aflând că Milea s-a sinucis, Ceaușescu l-a numit verbal ca ministru al apărării pe Victor Stănculescu. Generalii și ceilalți ofițeri din comandamentul aflat în clădirea CC au luat la cunoștință numirea lui Stănculescu, au respectat ordinele date de el. Stănculescu - după mărturiile sale ulterioare - a acceptat, dar a început să joace un joc dublu: pe de o parte se arăta loial cuplului dictatorial, iar pe de altă parte a început acțiuni care pot fi caracterizate drept lovitură de stat. La ora 10:07 a ordonat trupelor să se retragă în cazărmi, și să se „parlamenteze” cu demonstranții.
După ora 10, venind din străzile laterale, mulțimea a început să ocupe piața din fața sediului CC. Astfel, la ora 11 erau circa 50.000 de oameni în piață, și în orele care au urmat numărul lor s-a mărit la peste 100.000. În jurul orei 11:30, Ceaușescu a luat un portavoce și a încercat să se adreseze mulțumii de la balconul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare și furie. Elicoptere împărțeau manifeste (care nu ajungeau la mulțime din cauza vântului nefavorabil) în care se cerea oamenilor să nu cadă victime ale recentelor "tentative de diversiune", să meargă acasă, și să se bucure de sărbătoarea de Crăciun.
Echipa de transmisioniști din sediul CC nu transmitea decât ordinele lui Stănculescu, care a împiedicat ca ordinul gen. Eftimescu care dispunea mișcarea blindatelor din fața Palatului Republicii la intrarea sediului CC să fie executat.[17] Refuzând să pună în aplicare ordinele represive ale lui Ceaușescu, care era comandantul suprem al armatei, Stănculescu a luat la cunoștință voința poporului exprimată de milioane de români care erau pe străzi, și demonstrau împotriva regimului. Istoricul Ioan Scurtu scrie următoarele:
"Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituției aparțineau Președintelui Republicii Socialiste România. Acest fapt a determinat pe unii istorici și neistorici să aprecieze că Stănculescu a dat o lovitură de Stat și sprijinindu-se pe armată a preluat puterea politică în România. O analiză, oricât de sumară, a situației din acea zi de 22 decembrie 1989 conduce la concluzia că notele telefonice menționate au fost rezultatul unei situații care nu fusese creată de generalul Stănculescu, ci de marea masă a populației, care devenise stăpână pe stradă. În acel context, armata nu putea să se confrunte cu sutele de mii de oameni; nu o făcuse pe parcursul zilei de 22 decembrie, când Ceaușescu se afla încă la putere și cu atât mai puțin o putea face acum, când sentimentul victoriei le dădea românilor și mai mult curaj. La ora 13.30, Nicolae Ceaușescu abandonase deja puterea și nu mai îndeplinea funcția de comandant suprem al armatei, nici pe cea de secretar general al P.C.R. și nici de Președinte al Republicii Socialiste România. Lovitura de Stat înseamnă înlăturarea conducătorului de la putere, dar la acea oră România nu mai avea un conducător. În consecință, generalul Stănculescu nu a avut împotriva cui să dea lovitura de Stat, întrucât o asemenea acțiune - dacă ar fi fost în intenția lui – rămăsese fără obiect. La 13.30, cel numit verbal de Ceaușescu în funcția de ministru al Apărării Naționale, a dat un ordin către armată, care se înscria în logica situației concrete."[18] La rândul său, ex-generalul Victor Stănculescu a declarat următoarele: „M-am aflat între două plutoane de execuție: cel al lui Ceaușescu și cel al revoluționarilor!”. Stănculescu l-a „ales” apoi pe Iliescu dintre grupurile politice care încercau să preia puterea.
Văzând că soții Ceaușescu nu pot părăsi clădirea nici prin piață, cu TAB-ul, nici prin tunelurile subterane (care erau nefuncționale), generalul Marin Neagoe, comandantul Diviziei a V-a Securității (care asigura paza sediului CC), a cerut elicoptere pentru evacuarea Ceaușeștilor. Generalul Stănculescu a vorbit cu generalul Iosif Rus, comandantul Aviației, care a trimis două elicoptere, însă numai unul a reușit să aterizeze pe terasa-acoperiș a clădirii CC. Pe lângă soții Ceaușescu și paza lor de corp, urcă în elicopterul pilotat de Vasile Maluțan doi demnitari comuniști: Emil Bobu și Manea Mănescu.
Ceaușescu a vrut să fugă cu elicopterul la unul din cele trei puncte de comandă militară secrete din țară (probabil la buncărul din zona Pitești, apostrofat mai târziu ca „punct atomic” într-un comunicat al televiziunii libere), dar avea deja de partea lui sprijinul generalului Rus, comandantul forțelor aeriene, care după scurt timp a dispus închiderea spațiul aerian al României. Spațiul aerian al țării a fost închis inițial din cauza că pe ecranele radar au început să apare zeci, sute, apoi mii de ținte aeriene care păreau să vină din direcția țărilor vecine. Aceste ținte s-au dovedit a fi false; făceau parte dintr-un război electronic.
În jurul orei 12:30 Televiziunea a fost ocupată de revoluționari. La 12:51 Ion Caramitru și poetul Mircea Dinescu, în mijlocul mai multor revoluționari, se adresează telespectatorilor, anunțând fuga dictatorului, și formând cu degetele litera V (semnul victoriei) au rostit celebra frază: Am învins.

Ultimele momente ale vechiului regim și instalarea celui nou

După fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central se instalează haosul în București, precedat de o stare de euforie generală. Mulțimile descătușate invadează Comitetul Central iar birourile oficialilor comuniști sunt vandalizate. Țintele preferate sunt portretele dictatorului și lucrările acestuia și ale soției lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă și dispreț.
La puțin timp după aceea, în jurul orei 12:50, Televiziunea Română își reia emisia. Mircea Dinescu și Ion Caramitru apar în fruntea unui grup de revoluționari, anunțând exaltați fuga dictatorului.
Haosul din București cuprinde întreaga țară. La vestea fugii cuplului dictatorial în majoritatea localităților din România au avut loc manifestații spontane de protest față de regimul ceaușist și de solidarizare cu revoluția. La unele manifestații de acest fel populația a atacat sedii de partid și de stat, și posturi de miliție. Câțiva lucrători de miliție au fost linșați.
Petre Roman citește de pe balconul CC al PCR Declarația în trei puncte a „Frontului Unității Poporului”, care este citită în jurul orei 15:00 și la Televiziune.
În cursul după-amiezii se conturează trei centre de putere:
la Televiziune, unde se aflau Mircea Dinescu, Ion Caramitru, și personajul cel mai important, sosit după ora 14:00, Ion Iliescu,
la sediul CC al PCR, unde erau pe de o parte revoluționarii pătrunși, și pe de altă parte grupul lui Ilie Verdeț, care a încercat să formeze un nou guvern, dar după numai 20 de minute a căzut, fiind huiduit de mulțime: „Fără comunism!”), și
în Ministerul Apărării, unde se afla gen. Victor Stănculescu).
În cele din urmă, grupul lui Iliescu se deplasează la sediul CC al PCR, sunt rostite cuvântări, apoi se întorc la Televiziune, iau legătura cu gen. Stănculescu, și în jurul orei 23:00 este anunțată constituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca noul organ al puterii.
Opinia publică internațională, conducătorii statelor au început să trimită mesaje de sprijin al revoluției române. Au trimis mesaje de sprijin: SUA (președintele George H. W. Bush), URSS (președintele Mihail Gorbaciov), Ungaria (Partidul Socialist Ungar), nou-constituitul guvern al Germaniei de Est (în acel moment cele două Germanii nu se uniseră încă), Bulgaria (Petar Mladenov, secretar-general al Partidului Comunist Bulgar), Cehoslovacia (Ladislav Adamec, lider al Partidului Comunist Cehoslovac, și Václav Havel, scriitorul dizident, conducător al revoluției și viitor președinte al Republicii), China (ministrul Afacerilor Externe), Franța (președintele François Mitterrand), Germania de Vest (ministrul de externe Hans Dietrich Genscher), OTAN/NATO (secretarul general Manfred Wörner), Regatul Unit (primul-ministru Margaret Thatcher), Spania, Austria, Olanda, Italia, Portugalia, Japonia (Partidul Comunist al Japoniei) și RSS Moldovenească.
Sprijinul moral a fost urmat de sprijin material. Mari cantități de alimente, medicamente, îmbrăcăminte, echipament medical ș.a.m.d. au fost trimise în România. În lume, presa a dedicat pagini și uneori chiar ediții întregi revoluției române și conducătorilor acesteia.

Contraatacul forțelor loiale vechiului regim

Punctul de vedere neutru al acestui articol este disputat.

Procesul de preluare a puterii de către noua structură politică Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), care provenea în principal din cel de-al doilea eșalon al Partidului Comunist, nu era încă încheiat.
Odată cu lăsarea serii, obiective importante atât în București (după ora 18:30[20]) cât și în provincie sunt atacate cu arme de foc de indivizi necunoscuți. Ei primesc eticheta de teroriști, și populația și armata sunt chemate să apere cuceririle fragede ale revoluției. Unele dintre atacurile armate sunt doar simulate cu niște aparate care emit numai efecte de sunet și lumină. De la Televiziune sunt transmise informații neverificate, contradictorii, care creează o situație confuză și o stare de psihoză generală. Se vor înregistra numeroși morți și răniți, pagube materiale.
Au avut loc lupte înverșunate care au continuat și în următoarele 3 zile. Noua conducere, Ion Iliescu personal, prin televiziune și radio a făcut apel la populație să iasă din nou pe străzi și să apere cuceririle revoluționare. Forțele loiale fostului regim (asimilate „teroriștilor”) au deschis focul asupra mulțimii și au atacat puncte vitale ale vieții socio-politice: televiziunea, radioul, sediile companiei de telefoane, precum și Casa Scânteii și oficiile poștale din cartierul Drumul Taberei; Piața Palatului; Universitatea și Piața Universității (una dintre principalele intersecții ale orașului); aeroporturile Otopeni și Băneasa; spitale și Ministerul Apărării.
Unii foști angajați ai forțelor de represiune au intrat în acțiune, cu scopul de a crea panică și teroare. Câteva cuiburi teroriste sunt distruse de însăși fostele unități ale Securității, de exemplu USLA, care a acționat de partea revoluționarilor în zona Drumul Taberei, Ministerului Apărării și clădirii Marelui Stat Major. Se înregistrează și incidente regretabile caracterizate de literatura militară ca „friendly fire” (foc executat asupra forțelor proprii). Astfel, la Aeroportul Internațional Otopeni sunt trimise niște întăriri, dar apărătorii cred că sunt atacanți, și deschid focul asupra lor, omorând în jur de 50 de militari.
La ora 21:00 pe 23 decembrie, tancuri și câteva unități paramilitare au mers să protejeze Palatul Republicii.
S-au distribuit arme la mulți civili, care acționau în colaborare cu unitățile armatei. Ofițerii Departamentului Securității Statului și alte cadre ale Securității sosite pentru a-și „demonstra loialitatea față de cauza revoluției” erau cel puțin la nivel declarativ, în subordinea celor din armată, iar coordonarea acțiunilor de luptă a avut mult de suferit.
Riposta, în majoritatea cazurilor exagerată, a celor care făceau parte din dispozitivele militare sau mixte (formate din soldați, civili, luptători din gărzile patriotice) asupra locurilor din care se trăgeau focuri răzlețe ori se presupunea că se executau trageri cu muniție de război a avut drept consecință pierderea de vieți omenești și mutilarea gravă a zeci de persoane. La orice mișcare suspectă (de exemplu, deschiderea unei ferestre, sau mișcarea unei perdele) se trăgea haotic cu muniție de război argumentându-se că „teroriștii roiesc” și atacă de peste tot, informații susținute și difuzate în special prin intermediul Televiziunii de stat de diverse persoane.
În noaptea de 22 pe 23, Jean-Louis Calderon, jurnalist francez de la postul de televiziune Canal 5, a fost călcat de șenilele unui tanc în Piața Palatului, la București.
Articol apărut în ziarul Expres: „Suprapuse Direcției a V-a și USLA comandourile USLA erau constituite din indivizi care “lucrau” acoperiți în diferite posturi. Erau studenți străini, doctoranzi și băștinași devotați trup și suflet dictatorului. Foarte mulți erau arabi și cunoșteau cu precizie cotloanele Bucureștiului, Brașovului și ale altor orașe din România. Pentru antrenament aveau la dispoziție cîteva centre de instruire subterane: unul era în zona Brașovului, iar altul–se pare–chiar sub sediul fostului CC-PCR, poligon care au dat–din întîmplare cîțiva revoluționari în timpul evenimentelor din decembrie.”
Declarația lui Savin Chirițescu: „Vreau să arăt că subsemnatul și mai mulți colegi din aceeași unitate de tancuri [UM 01060 București-Pantelimon] am capturat teroriști arabi (dintre care unul ne-a spus că este din Beirut) înarmați, pe care i-am predat la Marele Stat Major. Unul era student, am găsit asupra lui un pistol mitralieră de calibrul 5.62 seria UF 060866, cu cadență de ambreiaj, lung de vreo 40 cm, portabil pe sub haine: arma părea făcută dintr-un plastic foarte dur, cu excepția țevii și a mecanismului de dare a focului.”
La 24 decembrie, Bucureștiul era un oraș în război. Tancuri, TAB-uri și camioane continuau să patruleze prin oraș și înconjurau punctele problematice pentru a le proteja. La intersecțiile din apropierea obiectivelor strategice au fost construite blocaje rutiere; focuri de armă automată au continuat în Piața Universității și în zonele învecinate, în Gara de Nord (principala stație CFR din oraș) și în Piața Palatului.

Victime

Dumnezeu sa odihneasca aceste suflete nevinovate a caror jertfa a fost in zadar.

Pe durata revoluției, potrivit datelor oficiale, numărul decedaților și mutilaților prin împușcare, înainte de 22 decembrie 1989, este de aproximativ 7 ori mai mic decât cel al victimelor înregistrate după această dată. Conform evidențelor din anul 2005, întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor (SSPR), instituție aflată în subordinea Guvernului României, numărul total al celor decedați prin împușcare pe durata revoluției a fost de 1142, al răniților de 3138, iar al celor reținuți se ridica la 760. Au fost înregistrați nu mai puțin de 748 de copii, urmași de eroi-martiri. Cifrele menționate fac referire doar la victimele care au fost declarate, înregistrate și verificate conform Legii recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria revoluției române din decembrie 1989.
Conform datelor din rechizitoriile întocmite de parchetele militare,în rândurile militarilor s-au înregistrat 260 de decedați și 545 de răniți, iar de la Direcția Securității Statului au murit în urma incidentelor din revoluție 65 de angajați și au fost declarați 73 de răniți.
Instituțiile militare implicate în evenimentele din decembrie 1989 au evitat să ofere mult timp date despre cadrele împușcate sau rănite. După data de 22 decembrie au fost reținuți, peste 1000 de civili și circa 1500 de militari, milițieni sau securiști motivându-se că aceștia ar fi desfășurat acțiuni împotriva revoluției. Numai de la Direcția a V-a (UM 0666), unitate din cadrul Departamentului Securității Statului, care avea ca principale misiuni paza și apărarea conducerii superioare de partid și de stat, dar și a unor obiective considerate de importanță națională, au fost reținute ca suspecte 341 de cadre. Toți reținuții suspectați de terorism au fost eliberați fără a li se aduce nicio acuzație.
Pentru mușamalizarea unor fapte, sau pur și simplu din nepăsare, multe victime nu au fost înregistrate. Nu toate persoanele împușcate au fost înmormântate oficial la cimitire ale eroilor, iar unii martori, dar și răniții și reținuții au preferat, din diverse motive, să nu facă declarații. S-a estimat de către procurorii militari care au anchetat în cauza revoluției că numărul morților și răniților ar putea fi sensibil mai mare decât cifrele cunoscute oficial.
Pe durata confruntărilor din decembrie 1989 au existat victime din ambele tabere (manifestanți și forțe de ordine). Cele mai multe victime au fost înregistrate la București.

Cercetarea crimelor comise în timpul revoluției

Nici o persoană nu a fost oficial acuzată până în momentul de față de comiterea unor acte de terorism în cadrul revoluției din 1989.
„Conflictele interetnice din martie 1990 de la Târgu Mureș vor abate un timp atenția opiniei publice de la problemele revoluției. Este de remarcat că mulți dintre politicienii care s-au afirmat în urma acestui conflict, prin eforturile lor de apărare a patriei în fața primejdiei ungurești, s-au arătat ulterior și susținători ai amnistierii vinovaților din decembrie 1989.”
Dosarele care au fost întocmite, câteodată într-un mod sumar, fără respectarea tuturor formalităților, nu au fost prelucrate în mod corespunzător și la termenele legale. Procurorul militar general-maior Dan Voinea - adjunctul în 2008 al șefului Parchetelor Militare, care s-a ocupat cel mai mult cu cazul Revoluția din 1989 și mineriadele de mai târziu - a criticat tergiversarea rezolvării acestor cazuri, dar a fost criticat el însuși de Procurorul General al României, Laura Codruța Kovesi, care a cerut destituirea lui din funcție.
Persoane identificate de anchetatori ca acționând împotriva populației au fost angajați ai fostelor forțe de represiune din Miliție, Armată, Securitate, gărzi patriotice și uneori informatori, aproape în exclusivitate cetățeni români.[33],[34]
Mai târziu - în cadrul a ceea ce a fost numit de cercetătorul american Richard Andrew Hall, ca „revizionism securist” - favorizați ai fostului regim au încercat să răspândească diferite teorii conspiraționiste. De exemplu, fostul gardian al lui Ceaușescu, locotenentul-colonel de Securitate Dumitru Burlan, îi acuză pe generalii care erau implicați în lovitura de stat condusă de generalul Victor Stănculescu, că ei încercau să creeze scenarii fictive cu teroriști, cu scopul de a induce teama și de a aduce armata de partea conspiratorilor.
În schimb, persoanele care au comis atacuri împotriva sediilor milițiilor din câteva județe, în special în județele Harghita și Covasna locuite în majoritate de secui, au fost arestate și judecate, iar milițienii linșați - care erau cadre urâte de populație din cauza contribuției lor la represiunea comunistă - au fost avansați în grad post-mortem, li s-a acordat titlu de revoluționar, iar familiilor lor au fost plătite despăgubiri financiare.
Anchetarea celor care au făcut parte din aparatul represiv al statului comunist, și au ucis revoluționari, a fost și ea tergiversată. În majoritatea cazurilor s-a dispus neînceperea urmăririi penale, ori inculpații au fost achitați, ori au primit amnistie, sau au fost grațiați de președintele României. Mulți ofițeri și alți demnitari de partid care în decembrie 1989 au contribuit la înăbușirea în sânge a revoltelor populare au fost cooptați în noile structuri ale puterii de stat, sau și-au făcut carieră în lumea afacerilor.
Acestia ne conduc acum.