vineri, 14 septembrie 2012

PIETRELE MISTERIOASE DIN VALEA MORTII


Valea Mortii, sau cea mai arida zona desertica din lume, acesta este locul de „plimbare” al unor roci si blocuri pietroase, cantarind pana la trei sferturi de tona, care se deplaseaza an de an pe solul crapat, pe distante de zeci pana la sute de kilometri. Ani intregi specialistii in seismica si geologie au incercat sa dezlege enigma pietrelor care traverseaza desertul, si pentru a caror miscare nu s-a gasit pana acum o explicatie in sfera normalului.
Aceste pietre au capacitatea de a se deplasa singure pe pamantul uscat, extrem de arid al Vaii, uneori pana la 270 de metri dintr-o singura miscare. Din moment ce nimeni nu a observat, la propriu, vreo roca miscandu-se, acestea au fost monitorizate de catre Dr. Robert P. Sharp, geolog la Institutul Tehnologic si de Stiinte Planetare din Pasadena, din 1968 pana in 1974. Omul de stiinta sustinea pe atunci ca pietrele au o viteza de 0,9 milimetri pe secunda. Din cei 30 de bolovani studiati in perioada aceea, 7 au disparut in mod misterios, ca inghititi de sol.
Situata la 100 de metri sub nivelul marii, Valea Mortii trece drept cea mai arida zona de pe Glob, cu temperaturi zilnice de circa 48 de grade Celsius. Mult timp cercetatorii au incercat sa gaseasca explicatii ale acestui fenomen in limitele realitatii, pana la urma luandu-se in calcul si ipoteza unor interventii extraterestre sau cel putin paranormale.
Initial s-a crezut ca pietrele se misca datorita eroziunii masive a solului si a conditiilor specifice de clima, mergandu-se pana la ipoteza ca vantul ar impinge bolovanii pe solul extrem de alunecos datorita vitezei vantului si a cetii.
 Totuși acest lucru nu este în totalitate adevărat, deoarece pietrele se mişcă în timpul verii, când temperatura este mult prea mare şi se usucă până și pietrele.
Pietrele misterioase din Valea Morții sunt supuse probabil unui fenomen magnific, iar ele pot avea diferite trasee. Acest lucru este o adevărată provocare, deoarece pietrele își încep ciudata navigare în direcţii paralele. Fiecare piatră are propriul său traseu: unele pietre au un traseu liniar, altele șerpuitor, chiar și oval. Nimeni nu a fost văzut vreodată mutând aceste pietre, urme de pași nu există și de asemenea, nimeni nu a văzut vreodată viteza cu care acestea se deplasează.











Este un mister cum se deplasează, singure, pietre ce depăşesc greutatea unui om, prin deşertul Văii Moarte. Aceste văi sunt umplute cu pământ uscat plin de noroi care crapă în timpul verii şi îngheaţă în timpul iernii.  Misterioasele pietre se deplasează pe un teren foarte neted lăsând în urmă o dâră vizibilă.                                                                                Unii geologi au venit cu ipoteza că acestea sânt împinse de vânt pe perioada când mâlul, fiind umed , îngheţă şi astfel ele pot aluneca.  
Supoziţia nu este adevărată fiindcă s-a constatat că deplasarea continuă şi pe perioada de secetă când temperatura este ridicată şi solul crăpat.De asemenea urmele relativ adânci exclud ideea alunecării sub influenţa vântului, cu atât mai mult cu cât direcţia de deplasare a fiecărei pietre este independentă de a celeilalte.  
Unele trasee au unghiuri drepte, altele sânt sinusoidale ori circulare, în timp ce altele sânt lineare.  Observaţiile de peste ani au demonstrat că fiecare piatră are traseul ei propiu.Toate acestea fac din Valea Mortii o enigmă  !.


joi, 13 septembrie 2012

Ileana Vulpescu


Ileana Vulpescu (n. 21 mai 1932, Bratovoești, județul Dolj) este o prozatoare și romancieră română.
După o licență in litere (limba și literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universității din București (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei și a colaborat la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975).
Este soția poetului și traducătorului Romulus Vulpescu.
Cel mai cunoscut roman al ei este Arta conversației, care a reușit să ajungă best-seller înainte de 1989.

Iata cateva citate din Arta Conversatiei:

Nu-mi ajungea o greutate într-o mână, mi-a mai trebuit şi-a doua, ca sa mă echilibrez în mersul acrobatic pe frânghia vieţii.
Două calităţi pe lume nu pot fi simulate şi nici înlocuite ori echivalate prin procedeul "mai iei de ici, mai pui colea": inteligenţa şi bunătatea.
Lipsa de educaţie poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuinţă si mamă ţi-ar fi maidanul, nu mai poţi invoca lipsa de educaţie. Vine o vreme când mintea proprie îţi este un educator suficient.
E atâta rutină şi atât de puţin adevăr, dar pentru adevărul acesta puţin şi rar merită să trăim.
Un om nu-şi poate planifica fericirea. El îşi poate concepe o existenţă echilibrată. Poate lupta şi trebuie să lupte pentru acest echilibru.
Toată viaţa noastră nu facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi pe ale altora, alţii pe-ale noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor sunt de neşters?
O faptă rea se-ndreaptă printr-o faptă bună, o vorbă rea nu se îndreaptă prin nimic.
Niciodată nu putem şti ce proporţii iau faptele noastre în viaţa celuilat. Răul pe care i l-am făcut rămâne bun-făcut.
Unui om îi accepţi firea, nu i-o ierţi.
Iertarea nu schimbă şi nu şterge faptele. Cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare.
Dacă nu port duşmănie şi dacă nu mă bucur de răul cui mi-a făcut rău, consider că iert.
Mai întâi trebuie să te pui în locul altuia şi după aceea să-l judeci.
Dacă vrei să păstrezi indiferent ce relaţie cu un om, trebuie să-l consideri ca pe o rudă apropiată şi să-i ierţi, să-i tot ierţi, cum le ierţi copiilor si părinţilor tăi. Dacă ai orgolii, nici o relaţie nu e posibilă.
Mă atrag oamenii complicaţi. Mă atrag major, nimicitor, doar oamenii care mă fac să visez, care maschează atât de bine implacabilele roţi dinţate ale vietii care ne “guvernează” atât de bine că mă fac să le uit existenţa.
Cu cât sufletul tău intră mai profund în hăţişurile de clar-obscur ale altui suflet, cu-atât actul fizic al iubirii devine mai greu de-nfăptuit. Nu ţi-l mai poţi închipui. Deşi il doreşti, nu ţi-l mai poţi închipui.
Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viaţa asta, făcută-n mare parte din rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat şi-atât de frumos? Dacă mâine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-ar pune să aleg, înfăţişânu-mi de la început şi suferinţa cu care-aş plăti bucuria, eu tot te-aş alege!
Într-o bună zi, ai să-nţelegi, că omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi. Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi-o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Nu-ţi poţi închipui cum se şterg din tine senzaţiile... E de necrezut cum uită trupul.
Ceea ce-ţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi într-o zi că numai spiritualitatea rămâne într-o iubire.
În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire - mai mult decât o bibliotecă.
În comportamentul tău faţă de cineva, nu-ţi lua argumentele din părerile altuia despre acel cineva.
Ce definitorie poate fi prima întâlnire cu un om, prima impresie pe care ţi-o face.
Sufletul cuprins de harul iubirii, aureolează o fiinţă, devenind generos cu celelalte fiinţe, risipind şi spre ele firimituri de bunătate, respingând trivialitatea, grosolănia.
Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.
Toate citatele au fost introdusein acest video-clip.



luni, 10 septembrie 2012

Povestea Sonatei Lunii



















Pentru frumusetea imaginilor au fost puse acestea.
Pentru frumusetea canteclui am realizat video-ul inspirat dupa un pps.Multumesc creatorului pps-ului.