vineri, 28 septembrie 2012

MANASTIREA HADAMBU


Manastirea Hadambu Trecut si Prezent

În cunoscutul Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, apărut la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, reputatul istoric de artă Vasile Drăguţ consemna, în stilul lapidar, specific pentru asemenea publicaţii: „Schitul Hadâmbul, ctitorie a lui lani Hadâmbu, din 1659, este în fapt un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din sec. al XVII-lea. Biserica, de mici dimensiuni, prezintă un plan mixt şi se caracterizează prin amenajările defensive, incintă de plan dreptunghiular cu turnuri circulare pe colţuri. Turnul porţii serveşte şi de clopotniţă. Construcţiile anexe sunt în ruină". Astfel se prezenta aşezământul monahal din Dealul Mare - Hadâmbu la data când a fost vizitat de reputatul istoric de artă Vasile Drăguţ, în vederea înscrierii schitului în al său Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească. 
Cu aproximativ 70 de ani înaintea sa, iată cum se prezenta acelaşi aşezământ monahal în viziunea mult mai amplă a mare¬lui istoric Nicolae lorga, care a vizitat Mănăstirea Hadâmbu în anul 1907: „Un minunat zid de cărămidă tare stropită cu pete albe de var înconjură biserica Hadâmbului, de la care se vede, între copaci, coperişul de şindrilă spartă, din care nu se desface nici un turn. Acest zid de încunjur se ţine foarte bine încă şi abia s-au risipit unii din păreţii celor patru băşti din colţuri, dintre care una cuprinde şi clopotul nou, fără însemnare, şi scândura de stejar a toacei, care de ani de zile nu-şi mai au rostul, căci ruina a gonit pe preot. (...) Biserica nu e numai descoperită în parte, dar zidul ei însuşi crapă; o rană neagră despică faţada, iar pisania slavonă de la 1659 a Hadâmbului abia se mai ţine între cărămizile desprinse una de alta. A fost aici pe vremuri o biserică de lemn, în acest codru care se zice „al laşilor", fiindcă mergea până în preajma oraşului, pe acest Deal Mare, asemenea cu care, zicea clisiarhul, altul nu se mai află. Din acei ani vechi vine mormântul de piatră proastă, ştearsă şi unsă de pătrunderea seculară a umezelei, care, în slove greceşti din veacurile al XV-lea ori al XVI-lea, pomeneşte pe un necunoscut fiu de boier sau de negustor. într-un târziu, veni puternicul şi bogatul Vornic lani Hadâmbul, un grec eunuc, de beteşugul căruia vorbeşte hazliu, în cuvinte tari pe care el însuşi e pus să le zică, letopiseţul timpului. El a „înnoit" însă din temelii, cu aceeaşi cărămidă nouă din care sunt ridicate şi zidurile4, vechiul schit de lemn părăsit în codru. Puţini călugări se oploşiră aici, în pacea răcoroasă a copacilor prin care numai pasul lor şi al celor câţiva săteni deschidea potecă. Şi, zi şi noapte, la ceasurile hotărâte, din başca porţii, care ţinea loc de turn, suna vechiul clopot, pierdut astăzi, dând o smerită viaţă de poezie pădurii laşilor pe Dealul cel Mare".
Nicolae lorga îşi încheia cu o umbră de nostalgie articolul, exprimându-şi opinia, constructivă de altfel, dar neconfirmată de istorie, tocmai de istoria al cărei magistru prin excelenţă era. El scria ca şi cum ar gândi în sinea lui: „Ce bun loc de şcoală ar fi acesta; la câte n-ar putea sluji încă marea curte plină de flori între tarile ziduri negre! Dar vremea nouă nu numai că nu înţelege pe cea veche: ea nu vrea să primească nici binefacerile pe care aceea (adică vremea veche, n.n. CI. P.) le întinde cu mâinile amândouă (vremii noi, n.n. CI. P.)...". Vremea cu adevărat nouă nu numai că a primit binefacerile vremii vechi, dar - aşa cum se va vedea mai departe - Ie-a şi amplificat, conferindu-le noi proporţii şi o nouă strălucire.
Deocamdată însă, din prezentarea de mai sus sunt de reţinut cel puţin două constatări fundamentale:
1. Că a fost aici pe vremuri - adică înainte de biserica zidită din piatră şi cărămidă de către lani Hadâmbul la 1659 - o biserică de lemn anterioară acesteia, atestată nu numai de tradiţie şi de anumite documente insuficient explorate, ci şi de un mormânt vechi de „piatră proastă, ştearsă şi unsă de pătrunderea seculară a umezelii, care, în slove greceşti din veacurile al XV-lea ori al XVI-lea pomeneşte pe un necunoscut fiu de boier sau de negustor".
2. Că îndeobşte, în tradiţia ecleziastică creştină, o biserică nouă se construieşte pe locul sau în preajma uneia mai vechi.





După o istorie zbuciumată şi insuficient elucidată în toate detaliile şi sinuozităţile sale, adeseori cu aspecte contradictorii, se poate afirma că mănăstirea cunoscută îndeobşte sub denumirea tradiţională de Schitul din Dealul Mare sau sub cea actuală, mai simplă, dar şi mai cuprinzătoare de Mănăstirea Hadâmbu a trecut în ultimii 10-15 ani printr-un vădit reviriment, printr-o perioadă fără precedent de renaştere din propriile sale vestigii.
Ceea ce se ştie sigur, atât din pisania ctitoriei, cât şi din unele documente domneşti, este faptul că, în anul 1659, voievodul Gheorghe Ghica i-a dăruit lui lani Hadâmbu, fost chelar, un loc „în pădurea laşilor, la Dealul Mare", pentru a construi acolo o biserică si că această biserică avea hramul de ziua „Naşterii Precistei şi Născătoarei de Dumnezeu", adică la 8 septembrie. Este limpede că noua aşezare monahală, care a luat cu vremea proporţiile unei mănăstiri, s-a numit apoi „Hadâmbu", după numele ctitorului ei.
A rămas până acum neelucidată afirmaţia din pisania lăcaşului, potrivit căreia „dumnealui lani Hadâmbu a înnoit şi a făcut această biserică în anul 1659", ceea ce înseamnă că, dacă atunci a înnoit-o numai, pe locul respectiv se afla deja o biserică mai veche, construită probabil din lemn şi pe care noul ctitor a refăcut-o, construind-o din piatră. Ipoteza este cu atât mai plauzibilă, cu cât o veche tradiţie românească spune - şi numeroase documente o confirmă - că, de regulă, o nouă biserică se construieşte pe locul uneia mai vechi sau undeva prin apropiere. In sprijinul acestei ipoteze vine şi faptul că, într-un document din 1658, deci anterior celui din 1659, este menţionată o mănăstire din Dealul Mare, cu hramul în ziua Sfântului Nicolae, adică la 6 decembrie. Documentul se referă la o danie pe care această mănăstire o primeşte în ziua de 4 august 1658. Se ridică în acest caz problema dacă biserica Mănăstirii din Dealul Mare, cu hramul Sfântului Nicolae, pomenită în documentul din 4 august 1658, este totuna cu biserica pe care a înnoit-o „dumnealui lani Hadâmbu" în 1659, potrivit pisaniei existente şi acum în mănăstire, sau este cu totul alta. lată întrebări la care viitoarele cercetări istorice şi arheologice vor trebui să răspundă. 
Oricum, specialişti dintre cei mai autoritari în domeniu au relevat faptul că Mănăstirea Hadâmbu, aşa cum a fost construită ea începând cu anul 1659, este un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea şi că biserica, de mici dimensiuni, prezintă un plan mixt, caracterizându-se prin diferite amenajări defensive, proprii incintei de plan rectangular, prevăzută la colţuri cu turnuri circulare, specifice construcţiilor cu funcţii de apărare. 
De-a lungul existenţei sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului, vicisitudinilor istoriei, dar şi răutăţilor si neglijenţelor omeneşti, care uneori sunt mai dăunătoare decât stihiile naturii. Pe la începutul veacului al XX-lea, când Nicolae lorga vizita mănăstirea, admirând cu evlavie frumuseţea locurilor şi farmecul inefabil al peisajului, marele istoric nu putea să nu deplângă, în acelaşi timp, starea jalnică în care ajunsese venerabilul aşezământ monahal. Această situaţie s-a perpetuat până în pragul vremurilor noastre, când, mai cu seama, construcţiile anexe, dar - în bună parte - şi biserica au căzut aproape de tot în paragină. 
Lucrările de restaurare, construire şi reconstruire din ultimii I 5 ani au asigurat Sfintei Mănăstiri dăinuire, dar şi o amplă şi temeinică dezvoltare. Toate acestea au fost posibile, pe de o parte, datorită evlaviei credincioşilor noştri care, în ceasuri de cumpănă, au alergat întru întâmpinarea nevoinţelor noastre, iar pe de altă parte, datorită cuminţeniei şi vredniciei părinţilor şi fraţilor din această mănăstire, care şi-au închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor. Fără adânca lor credinţă, fără generozitatea şi competenţa temeinică a unor distinse personalităţi din laşi şi Suceava, ar fi fost mult mai anevoioasă construirea unui edificiu atât de apreciat ca noua biserică, ce poartă hramul „Acoperământul Maicii Domnului", considerată de specialişti drept o capodoperă de arhitectură ecleziastică în stilul tradiţional ştefanian. în rândul marilor realizări din ultimul deceniu al veacului trecut se cuvine să menţionăm şi monumentalul edificiu al arhondaricului, expresie generoasă a spiritului de ospitalitate moldovenească, restaurarea şi consolidarea bisericii monument, reconstruirea stăreţiei vechi, construirea unui agheasmatar, săparea şi amenajarea a trei fântâni, precum şi anexele gospodăreşti menite să rezolve numeroasele probleme economice curente ale mănăstirii, situată într-un spaţiu pe cât de minunat, pe atât de izolat. 















luni, 24 septembrie 2012

Un râu subacvatic, cu copaci, frunze şi cascade (descoperire uluitoare pe fundul Mării Negre)


Râurile sub apă există cu adevărat! Mările şi oceanele Pământului au multe secrete, iar acesta este unul dintre ele.
Oamenii de ştiinţă au descoperit un masiv râu subacvatic curgând pe fundul Mării Negre. Acest râu fascinant, cu copaci şi frunze ce cad pe fundul mării, are chiar şi cascade!
S-a estimat că dacă ar fi pe pământ, râul subacvatic ar fi în top 6 în ceea ce priveşte volumul de apă care curge prin el. Este de aproape 350 de ori mai mare decât Thames (Tamisa)  şi de 10 ori mai  mare ca Rinul, relatează Setyoufreenews.com.
Descoperirea poate ajuta oamenii de ştiinţă să facă mai multă lumină asupra modului în care viaţa reuşeşte să supravieţuiască în adâncul oceanului, departe de apele bogate în nutrienţi din apropierea ţărmului.
Râul subacvatic, care atinge şi adâncimi de 30 de metri în unele zone, are şi cascade asemănătoare celor terestre.
Cercetătorii de la Universitatea din Leeds au folosit un robot submarin pentru a studia canalul adânc ce a fost descoperit sub apă şi aşa au dat peste un râu cu apă foarte sărată, care curge de-a lungul canalului de pe fundul Mării Negre şi crează maluri şi lunci asemănătoare cu cele ale unui râu terestru.
Dr. Dan Parsons,  a spus: “Apa din aceste canale este mai densă decât apele din jur pentru că salinitatea mai ridicată poartă multe sedimente”. Curge de-a lungul platoului continental şi în afara platoului abisal, la fel ca şi un râu terestru.
Platourile abisale din oceanele noastre sunt precum deşertul, dar aceste canale pot distribui nutriente şi ingrediente necesare pentru supravieţuirea într-un asemenea mediu. Asta înseamnă că pot fi vitale, la fel ca şi arterele care aduc viaţa în adâncimea oceanului”.
Nu este prima descoperire a unui râu subacvatic. În adâncul Mării Mexicului există un râu numit Cenote Angelita, descoperit de către Anatoly Beloshchin şi echipa lui de scafandrii.
“Eram la 30 de metri adâncime, apă dulce, şi apoi 60 de metri adâncime, apă sărată, şi văd un râu sub mine, o insulă şi frunze care cădeau. De fapt, râul este o albie de hidrogen sulfurat”, a declarat Anatoly Beloshchin.
Acest râu subacvatic este la fel ca şi un râu convenţional. Atinge o adâncime de 35 de metri în unele locuri, cu debit de apă dulce şi apă sărată în funcţie de adâncime.
Oamenii de ştiinţă au bănuit că se pot forma râuri subacvatice, după ce scanările sonare ale fundului oceanului au dezvăluit canale şerpuite în oceanele din întreaga lume.
De când a fost făcută publică existenţa unor asemenea râuri, cercetătorii sunt în căutarea cât mai multor exemple. Multe au fost descoperite, iar numărul lor va creşte probabil în viitorul apropiat.


duminică, 23 septembrie 2012

MISTERIOSUL MORMÂNT NR. 10 DE LA BISERICA DOMNEASCĂ A BASARABILOR


                                Biserica domnească din Curtea de Argeș
În timp ce autocarele cu turişti se varsă la Mănăstirea lui Manole, mânate de ghizi grăbiţi, iar lumea n-are timp să se închine pentru că fotografiază, o minune rămâne ascunsă, în singurătate: este Biserica Domnească a Basarabilor. Rarii trecători care au inspiraţia să-i treacă pragul devin fascinaţi: sub cupola întunecoasă, aureolele sfinţilor licăresc palid, a reproş. Sunt fresce de secol XIV, care l-ar face invidios şi pe Giotto. Cu economie de mijloace, câteodată cu numai două culori (un albastru translucid şi un bej saturat, sticlos), meşterii au înfăţişat cetele îngereşti, iar feţele apostolilor au fost migălos construite. Ici, o vezi pe Maica Domnului într-o ipostază aproape laică, ținându-și cu greu pântecul umflat, sub pulpanele hainei; colo, tâlharii din dreapta şi stânga lui Hristos îşi poartă crucile parcă dansând, dezvăluind o uluitoare anatomie. Pe peretele de nord-est, un misterios graffiti anunţă şi datează moartea marelui Basarab Voievod.
                                         Pilda bogatului care şi-a făcut casă 
Nu se ştie cu exactitate cine a ridicat acest lăcaş şi nici în ce an a făcut-o. Pisania de deasupra uşii de intrare a fost distrusă acum 200 de ani. Oricum, biserica se află în spaţiul Curţii Domneşti a Basarabilor, iar construcţia ei se pare că s-a întins pe zeci de ani, în perioada legendară a fondării Ţării Româneşti, de la sfârșitul secolului al XIII-lea şi până la jumătatea secolului al XIV-lea. E o vreme a misterului. Unele tradiţii vorbesc despre descălecarea lui Negru Vodă, pe la 1215, un voievod din Făgăraş care a trecut munţii la Câmpulung, probabil în urma atacurilor cavalerilor teutoni, implantaţi în Ţara Bârsei la 1211 de regele ungar, Andrei al II-lea. De la Câmpulung, el va străbate dealurile şi va fonda capitala, Curtea de Argeş. De aici, legenda îşi dă frâu liber: Negru Vodă avea un cal înaripat, cu care îi bătea pe tătari, ridica stăvilare pe Dâmbovița ca să inunde valea în calea duşmanilor, răpea la hotarul Moldovei femei venite la târg (o nouă răpire a Sabinelor...), ridica fortăreţe în locuri inaccesibile (precum cea de la Cetăţeni) şi câte şi mai câte. Ce reţin istoricii din legende? Că este posibil să fi existat mai mulţi domni ai locului, poate şefi cumani, poate voivozi veniţi peste munţi, care, pe fondul atacurilor tătarilor, ce au slăbit până la anihilare puterea Regatului Ungar, au unit mai multe căpetenii din văile de sub munte, constituind o structură politică feudală, numită Ţara Românească.
Oricum, istoria „oficială” începe după 1310, când boierii ţării îl aleg domn pe Basarab I, fiul lui Negru Vodă. De aici avem documente: „Cronica pictată de la Viena” povesteşte lupta lui Basarab I cu regele ungar Carol Robert de Anjou, la încă neidentificata Posadă. După victoria valahilor, cu prada de război şi din comerţ, Curtea de Argeş înfloreşte. Suntem pe la 1330. Dinastia Basarabilor se întăreşte – întâiul născut al Domnului, Nicolae Alexandru , va ajunge să trateze cu noul rege al Ungariei, Ludovic, o vasalitate convenabilă. E şi timpul ridicării Bisericii Domneşti. Lui Nicolae Alexandru îi va urma la tron fiul său, Vlaicu, al treilea Basarab, apoi dinastia va continua cu Radu I (zis cel Negru, în timpul căruia se va termina zugrăveala Bisericii domneşti), care a fost tatăl lui Mircea cel Bătrân. Apoi istoria se învaţă la şcoală.
Anii au trecut, nemiloşi peste Biserica Domnească. Multe au văzut bătrânele ziduri. Incendii, cutremure, inundaţii. Ba chiar restauratori nepricepuţi. Pe la 1827, noii „ctitori” scot pardoseala de cărămidă, considerată prea modestă, strivesc pietrele mormintelor voievodale din sfântul lăcaş, jefuiesc tot ce le cade în mână, compromit zugrăveala.
                                 Lespedea misteriosului mormânt nr. 10 
Abia la începutul secolului XX, „Comisiunea Monumentelor Istorice” desemnează o echipă de savanţi, printre care şi marele Nicolae Iorga, care să cerceteze ce se mai poate salva. Sunt înlăturate rândurile de cărămidă şi... surpriză! Apar 14 morminte, dintre care unul, mormântul nr. 10, este găsit intact! Lespedea care-l acoperă nu poartă însă nici o inscripţie, ci doar un desen straniu – un Arbore al vieţii încununat de o stea cu 12 colţuri, formată din tot atâtea triunghiuri echilaterale. În mijlocul stelei, alt simbol solar. Racla de piatră mai are săpată, la picioarele mortului, o cruce templieră şi la cap o Stea a lui David!
                                            Cavalerul cu lebădă 
Arheologii abia îşi ţin răsuflarea. Lespedea este trasă la o parte şi, din negrul mormânt, apare vedenia unui nobil cavaler. Pe cap poartă o diademă de mărgăritare, strânsă cu un lanţ de aur peste părul lung. O tunică din mătase purpurie, veneţiană, împodobită cu zvastici, îi acoperă pieptul. Treizeci de nasturi de aur încheiau haina, strânsă la mâneci, la piept şi la gât cu mărgăritare. Un guler de dantelă, lucrată în mătase şi aur, amintea de moda galantă a Apusului. Cavalerul era încins cu o centură brodată cu metal preţios, care se strângea cu o uluitoare pafta de aur, înfățișând un castel cu patru turnuri. În faţă, pe smalţ albastru, o lebădă de argint cu cap de femeie strălucea enigmatic. Inele dăltuite cu litere latine se vedeau pe oasele descărnate ale mâinilor. Apoi, deodată, în contact cu aerul, ţesăturile minunate s-au pulverizat, rămânând, ici-colo, câteva petice! Disperat, marele Iorga a căzut atunci în genunchi şi s-a rugat de iertare. Dar ireparabilul se produsese.
                               Paftaua centurii, în formă de castel, cu misterioasa lebădă cu cap de femeie 
După ce au făcut fotografii, arheologii au adunat relicvele şi au plecat la Bucureşti. Nu vă luaţi după plăcuţa de plastic, anunțând lapidar că acolo a fost înhumat Vladislav Vlaicu... În lipsa unor teste ADN şi a cercetării amănunţite a relicvelor, nici până astăzi nu se ştie sigur al cui este acest mormânt. Unii au crezut că măreţul Cavaler cu lebădă ar fi Radu Negru… Se ştie însă cu siguranţă că Iorga i-ar fi zis Reginei Maria, care făcuse o pasiune pentru inelele Cavalerului: „Majestate, lăsaţi-le! Sunt ale Dinastiei Basarab, nu ale Casei Hohenzollern - Sigmaringen”. Acestor inele o să le rezerv un articol separat, în viitorul apropiat.
Radu Negru? Sau mormântul este mai vechi? În lipsa datării cu C14, istoricii se mulţumesc cu speculaţii. Există însă şi alte chei cu care poţi să deschizi uşa misterului. Analizând simbolurile înscrise pe obiectele din mormânt, anumiţi autori au făcut, de-a lungul ultimilor 80 de ani, afirmaţii uluitoare. Iată câteva dintre ele, aparținând scriitorului Vasile Lovinescu.
                                     Floarea vieţii pe lespedea mormântului 
În „Dacia hyperboreană”, Lovinescu propune următoarea teorie, în consonanţă cu scrierile lui B.P. Hașdeu, Ovid Densuşianu şi René Guénon: Întemeierea Țărilor Române a fost făcută de iniţiaţi în vechile mistere, moştenite de la daci, care şi ei le-au căpătat anterior. Până la anul 1300, când intră în istorie, Basarabii sunt o castă, nu o familie – casta sacerdotală a dacilor, „purtătorii de căciuli”, cum îi numea scriitorul antic Iordanes, supravieţuind 1000 de ani după retragerea aureliană, în Oltenia de sub munte şi în Haţeg. Cavalerul cu lebădă este, la rândul lui, un iniţiat, emanând dintr-un centru hyperborean polar, întrucât pe sarcofag se află dăltuit Arborele vieţii, „Y”-ul sacru al lui Ianus, iar paftaua aminteşte că, în urmă cu 4000 de ani, Polul Ceresc era în Constelaţia lebedei sau a dragonului. Mulţi domni ai noştri, până la Mihai Viteazul, au fost conştienţi de descendenţa lor, adăugându-și în faţa numelui particula „IO”, care înseamnă „Ianus” sau Ion Sânt Ion – „REGELE DACILOR”, o funcţie, aşa cum noi purtăm în faţa numelui titluri ca „ing.”, „prof.” sau „dr.”. Iar Negru-Vodă (sau Radu-Negru) este tot o funcţie, existând mai mulţi domni care au purtat acest nume. Ţările Române (Moldova, Transilvania şi Ţara Românească) intră în istorie prin aceşti agenţi (Iancu Corvin, Dragoş şi Negru-Vodă) sub semnul Negrului, sub semnul lui Saturn.
                                  O cruce templieră pe mormântul unui domn ortodox?
Notă: În legendele germane, Cavalerul cu lebădă este Lohengrin, fiu al lui Parzival și cavaler al Graalului (Sfântului Graal).