vineri, 1 februarie 2013

Abatia Saint Michel – minunea din Atlantic.

    Valuri uriase, unele dintre ele de peste 9 metri, nisipuri miscatoare si noroi care te poate inghiti intr-o clipa, un drum care se deschide doar atunci cand natura, sau Dumnezeu, o vrea, obstacole pe care oamenii le-au asociat mereu cu cele din drumul catre perfectiune si Divinitate...
    La capatul acestui drum, una dintre cele mai frumoase creatii pe care omenirea le-a dat vreodata: Abatia Saint Michel, minunea normanda din largul Atlanticului...
    Legenda spune ca, in anul 708, Arhanghelul Mihail i-ar fi aparut Sfantului Aubert, pe atunci episcop de Avranches, si i-ar fi poruncit sa ridice o biserica pe mica insula din largul coastei normande, pe locul pe care odinioara se aflase un fort al galilor armoricani si apoi al romanilor.
    Aubert a ignorat spusele Arhanghelului in ciuda faptului ca minunea s-a repetat de mai multe ori. Infuriat, trimisul Domnului i-ar fi facut o gaura in craniu, cu degetul sau de foc, convingandu-l astfel sa dea ascultare cererii divine. Un an mai tarziu, in anul 709, prima constructie de pe insula era deja finalizata. Asa se nastea una dintre minunile lumii medievale...



    Insula a fost anexata de catre William I "Sabie Lunga", duce de Normandia, in anul 933, iar in anul 966, o comunitate de preoti benedictini si-a gasit adapostul permanent in biserica Saint Michel, construind o buna parte din ceea ce avea sa devina, intr-un final, abatia cu acelasi nume.
    Anii de glorie ai asezarii monahale au inceput odata cu ascensiunea lui Wilhelm Cuceritorul si ocuparea Angliei de catre acesta. In schimbul sprijinului acordat viitorului monarh, preotii au primit largi posesiuni, inclusiv o insula in apropiere de Cornwall, acolo unde avea sa fie ridicata o sora a abatiei normade, prioria Saint Michel de Penzance.



    Razboiul de 100 de ani dintre Anglia si Franta a transformat abatia in teatru de razboi, ea nefiind insa cucerita gratie fortificatiilor ridicate in secolele XI-XIV. Astazi, doua dintre bombardele engleze, abandonate de catre asediatori, numite Le Michelettes, sunt inca expuse in apropierea zidurilor abatiei.
    Atat de mult mersese faima asezarii incat, alaturi de Roma si Compostela, abatia Saint Michel devenise al treilea loc de pelerinaj, ca importanta, din Europa medievala.
    Chiar regele Ludovic al XI-lea al Frantei, intemeietorul ordinului Arhanghelului Mihail, in anul 1496, a intentionat ca manastirea sa devina sediul acestui ordin, doar distanta mare dintre Paris si Normandia facand ca visul sau sa nu se realizeze.



    A urmat apoi Revolutia Franceza, iar Saint Michel a fost aproape parasita si, apoi, transformata in inchisoare pentru sustinatorii regalitatii. A fost nevoie de interventia intelectualitatii franceze, in frunte cu Victor Hugo, pentru a reda abatia patrimoniului national al Frantei.
    Abia in anul 1966, o comunitate de preoti s-a reintors pe insula, reluand o traditiei veche de peste 1300 de ani.



    Cu timpul, in jurul manastirii, a inceput sa reinvie si satul medieval, in prezent insula avand o populatie de 80 de persoane, dintre care 50 sunt calugari.
    Inclusa in patrimoniul mondial UNESCO inca din anul 1979, abatia Saint Michel a devenit iarasi o Mecca a pelerinilor, primind anual peste 3 milioane de credinciosi.





Minunea din Atlantic
    
  Vezi  mai multe  video    din   cultura

Parcul Güell – grădina fantezistă a Barcelonei

Pe un deal pleşuv din apropierea Barcelonei, un conte bogat a visat să construiască o zonă rezidenţială deosebită, ferită de poluarea şi aglomeraţia centrului industrial. Era începutul secolului XX. Dar planurile nu au fost duse până la capăt, iar nobilul s-a mulţumit să accepte că afacerea sa eşuase. Din fericire însă, grădina imaginată de arhitectul Antoni Gaudí şi deja amenajată pe deal s-a transformat în cea mai frumoasă fantezie de verdeaţă a oraşului şi, poate, a lumii: Parcul Güell.

Güell şi Gaudí
Contele Eusebi Güell i Bacigalupi, un antreprenor bogat şi îndrăzneţ al Barcelonei sfârşitului de secol XIX, îi comandase arhitectului Antoni Gaudí i Cornet să proiecteze şaizeci de locuinţe luxoase pe coastele golaşe ale unei coline de lângă oraş. Casele urmau să fie integrate unei grădini în stil englezesc, aşa încât spaţiul rezidenţial să devină o oază de verdeaţă şi linişte – o alternativă fericită pentru cei înstăriţi, care doreau să fugă de Barcelona industrializată.
Gaudí mai lucrase pentru patronul său şi era deja cunoscut în Catalonia, graţie creaţiilor sale moderniste, extrem de îndrăzneţe pentru acele vremuri. Aveau să treaca decenii până ca arhitectul şi designerul catalan să fie considerat, în întreaga lume, figura proeminentă a Spaniei în domeniul arhitecturii. Până atunci însă, în anul 1900, faima lui Gaudí nu trecuse graniţele provinciei. Împreună cu trei colaboratori apropiaţi, arhitectul acceptase să pună pe hârtie ideile sale pline de fantezie creatoare, în care arta umană era subjugată perfecţiunii naturii. În proiectul grădinii de pe dealul numit Muntanya Pelada (Muntele pleşuv), jocul imaginar al lui Gaudí a fost inversat: de data aceasta, natura nu îi împrumuta formele şi culorile, pentru ca ele să fie reproduse în piesele arhitecturale, ci se întâmpla exact contrariul. Arcele, coloanele, coridoarele, aleile, terasele, galeriile şi statuile se camuflau în pietre, copaci, peşteri, poteci, plaje şi dragoni.
Între 1900 şi 1914, doar trei din cele şaizeci de case au fost ridicate; situaţia economică şi socială a Cataloniei, influenţată de izbucnirea războiului, a întrerupt proiectul rezidenţial. Fiindcă nicio locuinţă nu s-a vândut, la propunerea lui Güell, Gaudí a luat una din case şi s-a mutat în ea împreună cu tatăl său. Patru ani mai târziu, contele a murit, dar abia în 1923 municipalitatea a preluat proprietatea acestuia de pe deal şi a declarat-o parc orăşenesc. Din patrimoniul Barcelonei, „Park Güell” a trecut în cel naţional al Spaniei, apoi, după alţi 61 de ani, în patrimoniul UNESCO.
Lumea utopică al Parcului Güell
Spre parcul lui Gaudí, străduţele înguste ale Barcelonei urcă pieziş, strecurându-se printre vile cu iederă înflorită şi palmieri cu frunze răsfirate în soare. Şi, dintr-odată, ca o plăsmuire copilărească, un zid din piatră gălbui se lungeşte sub copaci şi se uneşte cu o căsuţă de aceeaşi culoare, a aluatului de turtă dulce cu scorţişoară. Lângă, un alt castel mic, cu turn înalt, smălţuit, având dreptunghiuri albe şi albastre, pare a da de ştire cum că norii şi cerul zilelor senine au împărţit frăţeşte olanele acoperişului.

Intrând pe poarta parcului, te nimereşti între casa vrăjitoarei şi casa copiilor din povestea lui Hänsel şi Gretel, sub vraja imaginilor din basmele spuse odinioară de bunicii cei dragi. Cea din dreapta, cu vârful acoperişului în formă de ciupercă, seamănă cu un mic palat decorat cu bomboane dulci şi colorate; nimic ce să amintească de vrăjitoarea cea rea. De aici veghează paznicii parcului, iar la parter urmează a fi organizată o expoziţie. Casa din dreapta, semeţ ridicată, are ferestre mari la parter şi creneluri înflorate, pentru o faţadă veselă şi primitoare. O cruce dublă a fost aşezată în vârful turnului. Casa copiilor din poveste poate fi explorată în interior, fiindcă magazinul pe două etaje oferă spre vânzare albume, cărţi poştale, ghiduri de călătorie, bijuterii şi încă alte multe mărunţişuri atrăgătoare.



Cele două case din basm, ca de altfel majoritatea construcţiilor din parc, sunt înfrumuseţate de originalele mozaicuri colorate numite trencadís, compuse din fragmente de ceramică şi sticlă. Ca nişte pietre preţioase, ele strălucesc magic în lumina blândă a soarelui mediteranean.
Din faţa caselor, două şiruri de scări elegante lasă valurile de vizitatori să urce în parcul propriu-zis. Între ele şi printre fire de verdeaţă, câteva căderi de apă potolesc setea zburătoarelor ce îşi au cuiburile în apropiere. Fântâna din partea superioară are blazonul catalan. Înainte de a se ajunge la Sala Hipóstila, ultimele trepte te aduc lângă figura emblematică a Parcului Güell: o salamandră mare, cu trupul acoperit de trencadís şi cu botul larg deschis, ca şi cum ar zâmbi prietenos tuturor celor care se înghesuie să se fotografieze alături de ea.

Cu ale ei coloane dorice uriaşe care sprijină terasa principală a parcului, Sala Hipóstila cerne delicat razele de lumină aflate în căutarea luciului mozaicurilor multicolore. Pe tavanul acestei săli, Soarele şi Luna se întâlnesc în rondouri de trencadís minunat îmbinate. Dar şi mai impresionantă este partea de deasupra – în fapt, locul cel mai căutat şi mai apreciat de vizitatori. Această terasă cu nisip fin parcă iese din trupul dealului şi se întinde cu rotunjimile ei spre marea din depărtări. Când plouă, apa se filtrează printre firele de nisip şi coboară, prin coloanele de dedesubt, în rezervoare subterane.

În partea dinspre deal, terasa este închisă de stânci ornamentale şi palmieri, dar în faţă, ea întâlneşte intrarea în parc, apoi Barcelona şi marea. Şi, în afară de priveliştea uimitoare, mai există ceva aici: o bancă-balustradă şerpuitoare, ca un val care vine dispre Mediterană. Unduirile acestui mozaic lung şi pestriţ, uneori cu modele armonioase, alteori cu împletituri surprinzătoare, dau o senzaţie de relaxare şi bună-dispoziţie. Iar această senzaţie se preface într-o stare de bine a întregului organism, după ce te aşezi pe bancă pentru odihnă, datorită formei sale speciale şi foarte confortabile. (În timpul lucrărilor la parc, un muncitor a fost rugat să stea jos în ghips moale, pentru a se obţine un mulaj potrivit al corpului aflat în poziţie de odihnă.)
Oricum, pauza pe terasa principală e importantă, nu doar fiindcă peisajul te încântă, ci şi fiindcă explorarea celor 17 hectare ale parcului va consuma multă energie şi exuberanţă.



Aceeaşi panoramă asupra Barcelonei o descoperă cei care urcă mai sus, în partea stângă, pe vârful dealului, acolo unde ar fi trebuit să se afle o capelă, conform planurilor originale. Astăzi, aici se află trei cruci mari, răsărind dintre pini, măslini, migdali, smochini şi magnolii. Cărările şi parapetele dintre tufişuri şi cactuşi, deşi sunt construite special, par a fi săpate în mod natural în coasta dealului de şiroaiele de apă ale ploilor de vară.
Nu departe de terasa principală, pantele dealului se transformă din loc în loc în coridoare şi viaducte, cu arcadele sprijinite romantic pe coloane semănând cu stalactite, trunchiuri de copaci, cioturi robuste, filoane din adâncurile scoarţei pământeşti. Dacă priveşti în sus spre bolţile din piatră, unele îţi vor părea adevărate coaste şi vertebre ale unor uriaşi din preistorie, fosilizaţi de dragul artei.
Câte o mică orchestră acompaniază, cu note simfonice, ţipetele papagalilor şi foşnetele palmierilor de deasupra galeriilor parcului. În răbdarea aşteptării, s-ar putea să auzi şi o rapsodie românească, curgând printre colonadele lui Gaudí.


La fel de spectaculoasă precum celelalte clădiri ale parcului este „La Torre Rosa”, casa în care Gaudí a locuit din 1906 şi până la sfârşitul lui 1925 - la câteva luni înainte de tragica sa moarte. Vila a devenit muzeu, expunând publicului interioarele puţin spaţioase, dar îmbogăţite cu numeroase piese de mobilier şi obiecte de design create de arhitect.
Rozul frumos al tencuielii exterioare se asortează bine cu florile grădinii, sculpturile delicate şi modelele din fier forjat. Casa cu turn seamănă şi ea cu un palat din basmele cu prinţi şi prinţese.

Montanya Pelada de acum o sută de ani, dat în grija lui Gaudí, nu mai există. Pe el au crescut, aduse din toată provincia catalană, plante exotice şi perene, ca nu cumva frumuseţea lui să se estompeze la întâlnirea cu marea. Papagalii şi porumbeii şi-au construit cuiburi în jurul rocilor cândva golaşe. Iar imaginaţia creatoare a omului a refăcut în natură lumea utopică a basmelor, pentru un strop de bucurie adevărată.
De ştiut:
● Dealul parcului (cu înălţimea de 210 m) se numeşte azi Muntanya del Caramel.
● Colaboratorii lui Gaudí au fost arhitecţii Josep Maria Jujol, Francesc Berenguer, Joan Rubió şi Llorenç Matamala; lucrările de construcţie au fost realizate de Josep Casanovas i Pardo.
● Parcul e deschis zilnic, iar intrarea e liberă. Se plăteşte bilet doar la Muzeul Gaudí (=5,50 Euro).
● Fiind preferat deopotrivă de localnici şi turişti, parcul e asaltat zilnic de foarte multă lume. Ar fi potrivită o plimbare de dimineaţă, când aleile nu sunt încă pline.
● Cafenele, locuri de odinnă, bănci şi pavilioane sunt presărate prin întreg parcul.
● Pentru a ajunge la intrarea principală a parcului (de pe Carrer d’Olot), trebuie mers pe jos o bucată de drum, de la staţiile de autobuz. Metroul se află la mai mult de un kilometru distanţă. Atenţie, autobuzul 24 opreşte la intrarea laterală a parcului.



Parcul GUELL=grădina fantezistă a Barcelonei=
    
  Vezi  mai multe  video    din   cultura

miercuri, 30 ianuarie 2013

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale s-a nascut la 30 ianuarie 1852 in satul Haimanale, azi Caragiale, de linga Ploiesti. Fratii tatalui sau Luca, Costache si Iorgu, erau actori, oameni de teatru, cunoscuti pentru activitatea lor plina de insufletire in vederea crearii unui teatru romanesc si al unui repertoriu national. In familia lui Caragiale exista o temeinica traditie a dragostei si preocuparii pentru teatru. Viitorul dramaturg a urmat scoala primara la Ploiesti. Dupa absolvirea scolii primare, Ion Luca nu a mai putut urma decit 4 clase gimnaziale.

In 1870 cind, la Ploiesti s-a produs o miscare revolutionara care, avind la baza revolta maselor populare impotriva dinastiei, s-a prabusit din cauza conducatorilor ei, demagogi liberali. Caragiale care a participat la aceasta miscare, avea sa batjocoreasca mai tirziu aspectele ei de farsa in schita Boborul.
 Debutul literar Caragiale si l-a facut la virsta de 21 ani (1873), incepind sa colaboreze la revista umoristica Claponul si Calendarul claponului. La Ghimpele si Claponul, I.L.Caragiale s-a pregatit pentru viitoarea lui activitate de dramaturg si de prozator, de scriitor satiric.

In acesti ani l-a cunoscut pe M.Eminescu. L-a pretuit din prima clipa pe tinarul poet, despre care va scrie mai tirziu articole clocotind de indignare impotriva celor vinovati de nefericirea lui (Ironie, Doua note). Cu Eminescu, Caragiale a fost coleg de redactie la ziarul conservator Timpul, unde mai lucra si Ioan Slavici.
Dind o izbutita traducere in viersuri a unei piese franceze Roma invinsa de Parodi, Caragiale patrunde in cercul literar al Junimii.


In noiembrie 1878 Caragiale citeste la Junimea prima sa opera de proportii mai mari, comedia "O noapte furtunoasa". Piesa a fost jucata in ianuarie 1879. Ea a avut un mare succes.
La 13 noiembrie 1884 se reprezinta pe scena Teatrului National comedia "O scrisoare pierduta", culme a creatiei dramatice a lui I.L.Caragiale si a dramaturgiei noastre nationale. Dupa aceasta capodopera a teatrului romanesc, I.L.Caragiale scrie inca o comedie din viata micii burghezimi, D-ale carnavalului (1885) si drama Napasta (1890). In 1881 paraseste gazeta Timpul.
In 1885 este profesor la liceul particular sf.Gheorghe. In 1888 ajunge pentru o scurta vreme director al Teatrului National din Bucuresti.
In 1892 publica un volumas de proza cuprizind nuvelele Pacat si O faclie de pasti. Aceste 2 scrieri dovedesc marele sau talent de prozator.
In iunie 1912 moare subit, in urma unui atac de inima. Corpul sau a fost inmormintat la cimitirul Bellu.
Lucrarea d-lui Caragiale este originala, comediile sale pun pe scena citeva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice.
(T.Maiorescu)


Ion Luca Caragiale este, alaturi de Mihai Eminescu si Ion Creanga, unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. In opera sa, Caragiale urmareste, ca un scriitor clasic, ambitia si orgoliul unei lumi care traieste intr-un moment favorabil afirmarii. El ilustreaza, magistral, specificul si mecanismele parvenirii.
I.L.Caragiale a creat o opera cu particularitati care o unicizeaza in contextul literaturii romane, dar si universale, o opera in care se disting cu usurinta 3 universuri diferite: comic, tragic si fantastic.
Tragismul si fantasticul isi pun pecetea asupra creatiei sale nuvelistice (O faclie de pasti, Pacat, La hanul lui Minjoala, Calul dracului, In vreme de razboi, Kir Ianulea, Abu Hassan), in timp ce nota comica se face simtita in:
- Schite (D-l Goe, Vizita, Telegrame, Bubico)
-Comedii de moravuri si caracter (O scrisoare pierduta, O noapte furtunoasa, Conul Leonida fata cu reactiunea)
- Farsa (D-ale carnavalului).
Autorul Scrisorii pierdute este si creatorul schitei in literatura romana si, totodata, maiestrul ei nedepasit. Desi acest gen literar a mai fost cultivat si de alti scriitori, lui I.L.Caragiale ii revine meritul de a fi atins perfectiunea artistica intr-o serie de miniaturi literare de un farmec deosebit, care zugravesc, intr-o maniera realista, o lume extrem de pitoreasca.
In opera sa I.L.Caragiale si-a selectat eroii din numeroase medii: din familie si scoala, din presa, din justitie, din lumea mondena sau din viata politica.
Scriitor citadin, el pune sa defileze in fata noastra burghezi modesti si functionari inferiori, dar si oameni bogati , sus-pusi. Sunt evocate saloanele mondene, berariile, agitatia strazii, scoala; sunt portretizati moftangii: avocati, profesori, preoti, invatatori semiculti, toti alcatuid o lume extrem de pitoreasca a capitalei si a provinciei de la sf.sec.al XIX-lea si inc.sec.al XX-lea.

In critica care i-a facut-o acestei lumi, Caragiale a folosit arma ironiei. El a scris undeva ca nimic nu-i arde pe ticalosi mai mult decit risul.
Scriitorul, care afirma: Eu nu scriu decit despre viata noastra si pentru viata noastra,caci alta nu cunosc si nici ma intereseaza, ca si T.Maiorescu si M.Eminescu se declara impotriva betiei de cuvinte, a incapacitatii de a gindi, precum si a parventismului.
Opera literară
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii şi o dramă), nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.
Aprecieri critice
Caragiale este prezentat ca un apărător înverşunat al scrisului său, luptând cu editorii, pentru ca aceştia să-i respecte textul integral, ortografia şi punctuaţia. Conştiinţa de artist impecabil şi scrupulozitatea sa sunt mărturii exprimate în numeroasele scrisori către amici cărora le face reproşul „sosului greşelilor de ortografie şi punctuaţie” şi a „enormelor greşeli fundamentale”. Sică Alexandrescu a propus o tipărire corectă, la baza căreia să stea un text confruntat ştiinţific cu ediţiile „Socec”, „Şaraga”, cu manuscrisele lui Caragiale, „un text în care ortografia marelui scriitor să fie repusă în drepturi, ţinându-se seamă, riguros, consecvent dar cu mult discernământ de ultimele reguli academice stabilite”.
A. E. Baconski schiţează unele „înrudiri şi vecinătăţi” între Caragiale şi Tudor Arghezi. La ambii este evident acelaşi patriotism, aceeaşi ţintă a satirei, lovind în categoriile profesionale cu o spoială de cultură, cu un jargon franţuzit. Baconski remarcă la amândoi „pasiunea pentru stil, pentru o anumită arhitectură stilistică, mai simplă la Caragiale, mai savantă la Arghezi”.
Nicolae Steinhardt a constatat că opera lui Caragiale a fost citită din două perspective pînă în 1975. Perspectiva „stângistă” era caracterizată prin supralicitarea criticii burgheziei româneşti, considerată „dreapta” românească, a viciilor şi a regimului ei politic, avându-i ca reprezentanţi pe Alexandru Piru, Ovid S. Crohmălniceanu şi cea „naţionalistă”, avându-i ca reprezentanţi pe N. Grigorescu, Nicolae Iorga, Lovinescu, N. Davidescu care îl blamau pe scriitor pentru pretinsa ură faţă de neamul său. Nicolae Steinhardt a introdus cea de-a treia perspectivă, a unui Caragiale profund creştin, creatorul unei lumi în care atmosfera generală... e blândeţea, stâlp al creştinismului.
Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu din dorinţa de a-l apăra pe scriitor de atacurile în presa vremii care-l acuzau de imoralitate (datorată prezenţei unei lumi de joasă speţă în piesele sale). Pornind de la constatarea că tipurile şi situaţiile din comediile lui Caragiale sunt inspirate din realitatea socială a timpului, Maiorescu atrage atenţia că artistul recreează realitate dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nici o preocupare practică, în sensul că el generalizează.
Sursa:www.Interactiuni.ro